Treburi

Când suntem îndrăgostiți, nimic nu e mai important decât iubirea noastră. Nici serviciul, nici școala, nici copiii, nici părinții, nimic. Praful se-adună pe mobile, vasele murdare se strâng nespălate-n chiuvetă, prietenii așteaptă neconsolați răspuns la apeluri pierdute. Rudele nu ne mai văd cu anii, nici de Paști, nici de Crăciun n-avem timp, nici măcar de parastase. Zilele de concediu nu ne-ajung, ba se adaugă și unele neplătite, weekendul e prea scurt, noaptea prea albă ca să ne cuprindă pe-amândoi. Singurul lucru care contează e să ne vedem în ochii celuilalt, să ne bucurăm la nesfârșit de minunea pe care ne e dat s-o trăim. Că iubim, că e cineva care ne iubește. Și n-am vrea să pierdem nicio picătură din drogul suprem, singurul care te face fericit, singurul care te face să te simți viu: iubirea.

Dar zilele, lunile, anii trec peste noi și uneori, din păcate, cu ei trec și sentimentele noastre. Dragostea se tocește și piere încet sub promisiuni semnate de iubire eternă. Și dacă tot e pe viață, dacă tot, orice-ar fi, orice-am face, suntem siguri că nu se va termina, ce valoare mai are ea? 

Așa că încetul cu încetul iubirea își pierde locul fruntaș și devine mai puțin importantă decât școală, serviciu, copii, vecini, rude, prieteni. Și mult, mult mai puțin însemnată decât praful de pe mobile și vasele din chiuvetă și rufele care așteaptă să fie călcate. Decât un pescuit, un meci, o bere și-un grătar. Ba chiar și mobilele în sine devin mai importante, de un infinit de ori mai importante decât ceea ce cândva a fost comoara noastră cea mai de preț, tu pentru mine, eu pentru tine. Iar casa și mașina și contul din bancă stau și ele, neclintite, între noi. Acum avem obligații, tradiții și obiceiuri, care nu pot fi, cu niciun chip, încălcate, lăsate deoparte, uitate, ca să avem timp și pentru noi. Totul trebuie făcut perfect, ca la carte, trebuie copți cozonaci, puse murături, spălate perdele. Noi avem de făcut atât de multe, o clipă n-avem liberă, până cădem obosiți în pat, de nici noapte bună nu mai avem putere să ne spunem. 

Acum suntem ocupați, avem treburi, treburi multe, imposibil de amânat, treburi importante, primordiale, vitale. Pentru că dacă nu le-am avea, dacă ne-am îngădui fie și numai un minut de răgaz, am fi nevoiți să ne oprim, să ne privim în ochi și să recunoaștem că n-a mai rămas nimic între noi.

Noi? Care noi? Ne-am iubit noi cândva? Cum te cheamă?