Se mișcă rapid, cu o grație neașteptată. Cu gesturi sigure curăță, taie, toacă legumele și le aruncă rapid în wok-ul încins. Combinația de ingrediente e inedită, nu sunt foarte convinsă că rezultatul final o să fie gustos. Îl urmăresc surprinsă, dar cu mare atenție, vânând greșelile pe care, ca toți ceilalți, o să le facă, sunt deja sigură. Sunt obișnuită să fac compromisuri. Și totuși, nu. Fiecare vorbă, fiecare pas, fiecare mișcare se potrivesc. Se potrivesc cu modelul meu mental, modelul meu imposibil, pe care nici măcar n-am încercat vreodată să-l găsesc. Iar mâncarea e minunată, vrăjitoresc de bună. E bun?, mă-ntreabă. Bun? E minunat!, răspund, uimită.
Sunt un dur independent, îmi spune, iar eu simt cum înăuntrul lui pulsează dorința de viață, de iubire, de tandrețe. Sunt rece și n-am nevoie de nimeni, îmi spune, iar eu simt cum mă topesc, înconjurându-i fierbinte centrul de gheață. Ce vrei de la mine?, mă-ntreabă. Siguranță, îi răspund, conștientă că mint, vreau de fapt totul. Totul. N-am nevoie de ajutor, zice, iar eu aș face orice să-l ajut să-și vadă visul cu ochii. Măcar el, mă gândesc, măcar el.
Tăceri apăsătoare, de ore, de zile, mă aruncă în abisul disperării, pe mine, care știu că tăcerea poate fi uneori, fără să crezi, fără să-ți imaginezi, definitivă. Și totuși aștept, cu o încredere atât de ușor de spulberat. De ce aștept? Nu știu, simt că trebuie. Și de fiecare dată descopăr că a făcut ceva nou, cu propriile mâini, o muncă grea, dusă la perfecțiune, până când totul îi iese fără cusur, fără pată. De unul singur, fără ajutor, din proprie voință, cu încăpățânare, cu tenacitate. Exact ce nu am eu și admir, admir atât de mult că simt că pocnesc de drag.
Vrea să-și schimbe viața, acum, azi. E prea târziu? Nu, e azi, nimic nu e prea târziu dacă-l faci azi. Și eu am făcut-o, de mai multe ori.
M-am întrebat atunci câte vieți avem voie să trăim? Câte vrem, prieteni! Câte vrem, ăsta e răspunsul!
