joi, 3 mai 2018

Egalitate


Discut cu Dori despre Infinity War. Avem păreri oarecum diferite: mie filmul mi s-a părut confuz, am avut așteptări mai mari, el e entuziasmat. A citit pe net articole și comentarii, ba chiar și recenzia negativă din New Yorker, pe care am postat-o pe facebook (și cu care el, spre deosebire de mine, nu e deloc de acord). E fascinat de universul Marvel și-mi pune întrebări despre scenariu, despre actori, despre industria cinematografică americană. Îmi arată pe un site o frază care-l nedumerește, referitoare la personajele feminine din ultimul film Avengers: Women make their own decisions and fight as hard and as bravely as the men.” Nu pricepe care e rostul unei asemenea observații. La început nu-i înțeleg nici eu mirarea și m-apuc să-i explic că eroinele filmului sunt la fel de puternice, hotărâte și curajoase ca personajele masculine. Se uită la mine și mai intrigat: "Dar nu e normal să fie așa?"
Chiar? Nu e normal să fie așa?
Da, băiatul meu, la 11 ani, în anul de grație 2018, în România cea europeană, consideră că e firesc ca femeile și bărbații să se comporte la fel, să simtă la fel, să aibă aceleași drepturi și aceleași îndatoriri, să fie egali. Nu știu dacă e educația de-acasă sau de la școală, nu știu dacă e internetul sau corectitudinea politică hollywoodiană, nu-mi dau seama dacă a contat exemplul personal pe care i l-am dat noi, femeile din jurul lui, adică mama și bunicile, dar fiul meu crede că o societate în care femeile sunt egale cu bărbații e firească.
Întrebarea lui m-a șocat la început: sinceră să fiu, mie nu mi se pare așa de normal ca femeile și bărbații să fie egali în basme, romane și filme, și cu atât mai puțin în viața reală. Eu am crescut citind despre Albă ca Zăpada pe care prințul pe-un cal alb o salvează de la moarte cu-n sărut și despre Ileana Cosânzeana, al cărei unic merit a fost că s-a măritat, fericită până la adânci bătrâneți, cu Fătul cel Frumos. M-am maturizat într-o lume în care mulți (vreo 3 milioane și jumătate), femei și bărbați deopotrivă, consideră că nu te-ai realizat ca femeie până nu te-ai „așezat la casa ta și n-ai făcut copii”, că femeia fără bărbat e o ciudățenie a naturii și că locul femeii e, oricum, mai degrabă la cratiță, decât la catedră, la volan sau cu bisturiul în mână.
Începem o discuție lungă, pe care probabil o vom relua de mai multe ori, despre un subiect mult prea vast pentru a-l epuiza într-o singură seară. Îi explic că timp de mii de ani bărbații au deținut puterea în societate și că doar foarte de curând, abia de-o sută și ceva de ani, femeile au început treptat, cel puțin aici, în Europa, să aibă aceleași drepturi cu ei. Chiar și acum există însă țări, nu foarte depărtate de noi, în care femeile sunt grav discriminate. La început nu mă crede, dar când îi arăt pe wikipedia că, în Arabia Saudită femeile își vor putea lua permis de conducere abia de luna viitoare și că n-au voie să ia nicio decizie importantă fără supervizarea unui bărbat din familie, rămâne efectiv cu gura căscată.
Îl întreb atunci: "Ce părere ai, Dori? Cum ar fi dacă eu n-aș putea avea permis și-ar trebui să cer voie unui bărbat pentru orice fac?"
Se holbează o secundă la mine, blocat, și iese din cameră râzând în hohote.
Poate că fiii mei, copiii și tinerii de azi, vor  gândi altfel decât generațiile trecute. Nu-i subestimați. Poate vor avea o viață mai bună ca noi, în care iubirea și respectul să fie pe primul plan. Am speranțe.