sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Fericire


N-am fost niciodată fericită.

De mic copil, orice bucurie, zi de naștere, premiu sau sărbătoare erau umbrite de o lipsă, o tristețe, un soi de nefericire, o umbră.

Mai târziu, fiecare iubire, oricât de intensă ar fi părut la început, oricât de unică și irepetabilă mi-aș fi dorit să fie, o descopeream mereu incompletă. Căutam în ungherele sufletului, cercetam în colțurile minții și veșnic de acolo lipsea ceva, găseam un defect, o nepotrivire. Și orice-aș fi făcut, îmi apărea în gând întrebarea: Ce caut eu aici? Am încercat de nenumărate ori s-o alung și să-i ignor răspunsul evident: Nu e locul meu aici.  Am îngropat-o adânc ani mulți, crezând că am s-o uit și o să fiu, în sfârșit, fericită. Zadarnic.

Am căutat apoi să aflu de ce sunt așa, cine-i de vină și ce-i de făcut ca să găsesc și eu fericirea. Mai întâi am crezut că au fost de vină părinții, apoi prietenii, iubiții, chiar și soarta, dar până la urma vina am purtat-o singură eu. Că am ales prost, că am greșit de prea multe ori, că am crezut în cine nu trebuia și am iubit pe cine nu merita. La sfârșit, când nefericirea a devenit de nesuportat, m-am convins că de fapt sunt defectă eu din naștere cumva, că sunt nemulțumită și depresivă și că nu mai e nimic de făcut. Doar toți spun, pe internet și prin reviste glossy, că fericirea o găsim în noi, nu în ceilalți  și că dacă nu avem ce ne dorim, înseamnă pur și simplu că nu ne-am dorit-o destul. Așa că am încercat să mă obișnuiesc cu gândul că eu nu pot fi vreodată fericită.

Câteodată mă-ntrebi: De ce taci? La ce te gândești? Iar eu continui să tac și să zâmbesc lângă tine, trăind surpriza vieții mele, căci dau ocol sufletului, alerg în jurul minții, fără să găsesc niciun gol, fără să aflu nicio lipsă, nicio fisură. Și-mi pun înfrigurată întrebarea: Ce caut eu aici?, dar găsesc mereu același răspuns: Aici e locul meu. Sunt acasă.

N-am fost niciodată fericită... până acum.