luni, 30 mai 2016

Cresc

Simt cum cresc, zi de zi mă fac mai mare, mai puternică. Brațele mi se lungesc, picioarele îmi cresc și ele, nesfârșite. Doar să-ntind mâna și ajung să culeg tot ce-mi trebuie din viață. Mă lățesc, mă-nmulțesc, mă-ntăresc, mă înalț, mă fac mare.

Simt pe dinăuntru o forță  care dospește încet încet, pornind din centru, din inimă, răspândindu-se apoi prin vene ca o sevă miraculoasă.

Simt că mai am puțin și o să pot să ies singură în lume cu fruntea sus. Fără să am nevoie de nimeni, de sine stătătoare, eu însămi.

Poți să-mi stai alături, să fim egali. Pot să te urmez, când o să am nevoie de îndrumare. Oricând îți va fi greu, poți rămâne în spatele meu, să-ți deschid eu drumul. O să am putere să avem mereu grijă unul de altul. Promit.

Simt că sunt zile sau poate chiar ore până când voi avea curajul, într-o bună dimineață, să deschid ușa și să fac primul pas în necunoscut, în viitor, fără teamă că nu mă voi regăsi în singurătatea mea. Văd cum mi se așterne în față un drum învăluit în ceață, dar indiferent ce ascunde, voi reuși să-l înfrunt fără frică...

miercuri, 25 mai 2016

Iubește-l

Iubește-l, dacă te-ai hotărât să-l iubești. Iubește-l cu totul, fără jumătăți de măsură, din creștetul capului până în vârful unghiilor de la picioare. Iubește-l când e hotărât și puternic, dar și când simte nevoia să fie copil în brațele tale, să se facă mic, să fie mângâiat, alintat și în siguranță. Da, în siguranță lângă tine, pentru că și el are nevoie de cineva căreia să-i pese dacă e obosit, dacă are griji, dacă nu mai poate.

Iubește-l necondiționat, chiar dacă asta înseamnă să fii vulnerabilă. Știu, ți-e teamă, e riscant, poate te va minți, poate te va înșela, poate va pleca la un moment dat și îți va sfâșia inima în două. Nu contează. Acum meriți să iubești și să fii iubită fără să ții seama de nimic.

Nu pune pe el povara tuturor grijilor tale, nu e corect s-o faci, așa cum nici el n-ar trebui să-și verse asupra ta toate problemele. Nu te lăsa în voia nervilor și nu-i reproșa orice nimic, numai pentru că simți că ai asupra lui puterea unei relații asumate. Nu-i da nici lui voie să se supere din orice și, mai ales, nu lăsa tăcerea să pătrundă între voi. O să vă obișnuiți așa și o să ajungeți să nu vă mai vorbiți cu adevărat niciodată. Încearcă să păstrezi echilibrul relației, e mai important ca orice altceva. Când unul e jos, celălalt trebuie să vină de sus și să-l ridice și tot așa. Dacă relația se dezechilibrează și numai unul dintre parteneri conduce tot timpul, cu siguranță va veni clipa în care va apărea disprețul față de neputința celui care e mereu dominat. Iubește-i defectele la fel de mult ca și calitățile, nici tu nu ești perfectă, dar speri ca el să te iubească întreagă.

Iubește-l fizic fără limite.  În pat nu contează decât foarte la început frumusețea fizică. La orizontală, atunci când există iubire, imperfecțiunile devin invizibile, te contopești cu celălalt fără să mai conteze nimic altceva, pentru că știi că ai lângă tine cel mai frumos om din lume. Iar tu, lângă el, ești cea mai minunată femeie care există pe Pământ. Lasă-l să aprindă lumina, înseamnă că te iubește atât de mult încât vrea neapărat să vadă fiecare centimetru pătrat din tine, nimic să nu-i rămână ascuns în dragostea lui. Nu-ți fie rușine, rușinea nu poate exista între doi oameni care se iubesc cu adevărat. Important e ca în pat să fii și cal, și călăreț, pe rând (și nu mă refer aici la o anumită poziție). Sexul e un joc al echilibrului, care poate fi dus până la perfecțiune, perfecțiunea fericirii în doi. Trebuie să te preocupe la fel de mult propria plăcere, ca și plăcerea lui. Dacă ești prea egoistă sau prea altruistă în pat, la un moment dat cineva va suferi. 

Chiar dacă pare o banalitate, e adevărat că e o mare deosebire între a face sex și a face dragoste. Nu există comuniune mai puternică între doi oameni decât cea fizică, atunci când e dublată de iubire. Femeile care le refuză bărbaților anumite lucruri în pat, înseamnă că nu îi iubesc suficient. PUNCT (la fel și în cazul bărbaților). De aia trebuie să nu te mulțumești până nu îți găsești partenerul care să te satisfacă, care să ghicească ce vrei, ce-ți place, ce ai nevoie, să simți tu că ți-a intrat cineva în cap și-ți citește gândurile. Numai atunci vei fi fericită cu-adevărat. Dacă te minți și-ți spui că te vei putea mulțumi cu mai puțin, vei regreta amarnic, pentru că, fără îndoială, fie vei căuta în altă parte ceea ce nu primești acasă, fie frustrarea îți va ucide până la urmă iubirea, chiar fără să vrei. La fel, dacă-ți cere mai mult decât poți da, refuză și pleacă. Nu te vei putea preface la nesfârșit că ai ceva care îți lipsește, dar de care el are nevoie.

Orice-ar fi, nu-l refuza când vrea să facă dragoste cu tine, în afară de cazul în care ești cu adevărat bolnavă sau îngrozitor de obosită. Într-adevăr, nu există mai mare compliment decât dorința fizică între doi oameni. Cum să n-ai chef de cel mai frumos lucru care se poate întâmpla între doi iubiți? Nu profita de faptul că ești dorită și că ai puterea să refuzi. Când ești refuzat fizic, ești anulat de celălalt în centrul tău de ființă sexuală, ți se spune de fapt că ești neatrăgător tocmai de către unica persoană din lume care ar trebui să te iubească necondiționat. Iar când refuzul e evident nejustificat sau se repetă la nesfârșit, nu-ți rămâne decât să-ți omori iubirea și să trăiești ca om doar, nu ca femeie sau bărbat, că altfel n-ai putea suporta suferința de a fi neiubit. 

Oricâte fantezii fizice ți-ar împlini o anumită persoană, oricât de intensă ar fi pasiunea între voi, dacă nu râdeți când faceți dragoste, înseamnă că nu ți-ai găsit încă perechea... Iubește-l și râzi, vei fi fericită!


duminică, 22 mai 2016

Mâine

Oamenii fac orice ca să fie siguri de ziua de mâine, să fie siguri c-o trăiesc, că există, că mâine vor fi.

Și pentru asta se leagă de viață cum pot. Fac compromisuri și suportă dictaturi. Dictatura partenerului, dictatura șefului, dictatura statului, la o adică. Preferă să nu simtă nimic, să fie morți pe dinăuntru, uneori o viață întreagă, dar să fie siguri că mâine vor mai exista în siguranță. 

Și adună pământuri, case, aur, tablouri, cărți, chiar și pe oamenii de lângă ei îi cumpără, doar ca să se asigure că mai au o zi, un an, o sută. Și cu cât avuțiile le sunt mai durabile în timp, cu atât speră și ei că vor avea mai multe zile de mâine. Nu de trăit, că viața adunată din averi nu e viață, e doar de existat. Pentru ei însă numai asta contează, banul e pe primul loc, iubirea nu face nici cât o ceapă degerată. Și trec prin viață așa, amorțiți pe dinăuntru, dar în siguranță.

Sunt și alții care preferă  să adune amintiri și emoții și bucurii. Și iubire, cât mai multă iubire. Doar că viața asta a amintirilor frumoase e legată de noroc, de șansă, de soartă și e mult, mult mai riscantă. Nu știi niciodată dacă există și-un mâine. Rari sunt cei care au curajul să trăiască așa. 

Eu am puține amintiri, neprețuite, i-adevărat, dar ani întregi mi i-am șters din memorie și suflet, am fost nevoită s-o fac, altfel n-aș fi putut supraviețui. Nici bogății nu am, nu mai posed nimic, absolut nimic, așa că nimic nu mă leagă de viitor, nimic nu am să dureze în timp mai mult decât iubirea și amintirile mele. Sunt ca o frunză în vânt.

Unii au totul, alții n-au nimic. Oare pentru mine există un mâine?

vineri, 20 mai 2016

O zi cât un an

Știi zilele alea în care simți atât de mult și-atât de rău și-atât de puternic încât ai impresia că plătești cu ani de viață clipele lungi de neliniște?

Le văd, zilele astea din viața mea, ca pe niște mărgele roșii, înșirate pe-o sfoară.

Când am așteptat să aflu rezultatul la examenul de admitere în facultate. Am stat acolo, în colțul străzii, pe Bulevardul Eroilor, minute lungi, care nu se mai sfârșeau, să vină cineva să-mi spună ce-am făcut. A durat mult, că eram pe prima pagină și el începuse să citească listele cu admiși de la coadă spre început...

Când eram stagiară și am intrat mâna a doua la o apendicectomie. Anestezista de gardă refuzase să dea anestezie generală, iar chirurgul se hotărâse să opereze cu anestezie locală. Un copil de treisprezece ani, orfan de la casa de copii. N-avusese cine să-i dea doctoriței plicul și pentru el...

Când cineva mi-a spus din senin că vrea să ia o pauză... după doi ani de iubire, fără explicații, fără motive. Sunt convinsă acum că se poate muri din dragoste. Eu n-am murit, că sunt rezistentă din fire.

Când am primit un mesaj, acum un an, și-am crezut c-am pierdut iar totul, dar mi-ai zis că orice-ar fi, noi n-o să ne pierdem niciodată.

În fiecare zi, când îmi tremură sufletul de teamă pentru orice nimic și pentru orice lucru important...

În fiecare noapte... 

Mărgele roșii pe-o sfoară, una, două, trei, zeci, sute...

Câți ani au rămas, din câți am consumat până acum în emoții imposibil de controlat?

duminică, 15 mai 2016

Să nu crezi

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că nu pot trăi fără tine. Sigur că pot, doar atâția ani de când m-am născut au trecut și din ei doar câțiva ți-am fost alături. La fel, cu siguranță, pot trăi fără o mână, fără un picior, fără un plămân, fără un rinichi, fără jumătate de suflet. Pot.

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun c-o să te iubesc toată viața. Viața e lungă, cât mai durează cine știe? O zi, o lună, o sută de ani te-aș putea iubi, dar nu ca acum, doar știi. Nu ca acum. În fiecare zi e mai bine, îmi spui, și-atunci unde-ar încăpea o sută de ani de iubire-ntre noi? Așa că nu cred că te-aș putea iubi la fel toată viața...Poate mai mult.

Să nu mă crezi, iubitule, că-ți spun ție totul și nimic nu păstrez pentru mine. Îți spun câtă vreme îmi spui și tu, o secundă din tăcerea ta sapă în mine un an de tăcere. Tu știi, e-adevărat, mai bine ca toți dinaintea ta cum să mă faci să tac. Și poate e bine, unii spun că trebuie să prețuiești o femeie tăcută, nu-i așa? Sau ar fi mai înțelept să te temi nițel de tăcerea mea? Cine știe? Chiar ai vrea să vină ziua aia în care să nu-ți mai zic nimic?

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că orice-ai face eu nu mă voi schimba. Ca apa sunt și ca apa îți intru prin vene și mă fac sânge, nu uita. Dar tot ca apa fug dacă pui stavilă între noi și mă dai la o parte. Orice vorbă, orice gest, orice privire de-a ta mă transformă pe mine, uneori în iubită, uneori în copil, uneori în simplă femeie de rând. Nici vorbă să rămână totu-ntre noi ca-n prima zi. Ce trist ar fi fost și degeaba!

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că nimeni nu m-a iubit pe lumea asta  și nimeni nu mi-a citit în minte și-n inimă ca tine. Mai e cineva care mă știe, mă ghicește, mă minte, mă-nșală și mă iubește, uneori chiar mai mult decât tine. Sunt eu. Iar eu pe mine n-o să mă părăsesc niciodată, nu că n-aș vrea să mă las, dar n-am cum. Așa că, și fără tine de-aș rămâne cumva vreodată, tot n-aș fi singură, tot aș avea pe cine să mă sprijin. Aș rămâne cu eu.

miercuri, 11 mai 2016

Vorbește lumea

Vorbește lumea că-mi merge prea bine în ultima vreme, prea fericită le par unora.
Prea răsună feisbuca de vorbele mele cu tâlc în care-mi povestesc bucuriile și prea strălucesc pozele mele în verde și-albastru și roșu și mov.

Prea elegantă mă port zi de zi și am mai multe outfituri (fuchsia, se-nțelege) decât regina Angliei și șeicul din Dubai la un loc. Nu contează că eu cheltui ca să mă-mbrac într-un an cât alții într-o zi sau că-mi schimb hainele că nu pot să-mi schimb viața... Ce să fac dacă nu vreau s-arăt ca o gospodină nici când gătesc și chiar când duc gunoiul nu-mi vine să mă-mbrac în trening?

De prea multă iubire pe centimetru pătrat de piele mă răsfăț în ultimul timp,  și culmea, chiar acum, când zilele tinereții mi-au rămas de mult în urmă (ei, asta da, pe-asta puteți s-o puneți pe lista de invidiat). Ce sfidare teribilă, ce-ndrăzneală, ce dezmăț!

Ca să nu mai spun ce bucate alese mănânc, nu ca alții, la restaurante de cinci stele, nu ca alții, în concedii prin străinătate, dar le mănânc, nu-i așa? Or fi și pe gratis? (Doamne, simt, chiar simt, cum invidia crește și se umflă în gușă până stă să le crape.)

Ba alte dăți mă și plâng prea tare când aș avea numai motive să sar în sus de fericire. Toată ziua mă plâng de ce mari greutăți întâmpin în viață (deși, recunosc, de multe multe ori sunt vinovată că văd lucrurile mult mai negre decât sunt ele de fapt). Dacă aș avea bunul simț să fac nițică economie, să pun deoparte banii pentru concediu, nu să-i dau pe chirie, aș vedea că nu e chiar așa de rău, că oricum în viață nu se pune problema să-ți placă ceva, viața se trăiește din obligație și-atât.

Dar îi știu și pe unii care, de teama invidiei și-a ochilor curioși, se dau mai triști, mai săraci și mai nenorociți de cât sunt de fapt. Mai bine ca ăștia alții să faci, că așa câștigi simpatia like-urilor, nu și invidia lor.

Da, toată ziua postez pe facebook, să rup gura târgului, să primesc mii și sute de like-uri, să am senzația că viața mea contează, că viața mea există, că trăiesc cumva și n-am murit încă, deși asta simt în sufletul meu din când în când, mai mereu.

Mă invidiați? Atunci gândiți-vă mai bine pentru câte alte nenumărate bucurii aș putea eu să vă invidiez pe voi. Și chiar vă invidiez, pe mulți din jurul meu vă invidiez, dar nu cu răutate, nu cu pizmă, că aș muri atunci de supărare și-amar. Vă invidiez cu drag și mă bucur pentru voi, că văd că mai sunt și oameni fericiți, dar știu prea bine că sunt atâția pe lumea asta care au un milion de motive să mă invidieze pe mine. Că am un acoperiș deasupra capului, copii sănătoși și oameni care mă iubesc și au grijă de mine.

Amintiți-vă că nimeni nu știe ce e în casa sufletului altui om, poate bucurii, poate tristeți, poate lacrimi nenumărate. Și poate un zâmbet pe fața mea a fost plătit cu multe nopți de nesomn...
Bucurați-vă dacă sunteți invidiați, faceți un bilanț al vieții voastre de zi cu zi și dacă vă dă cu plus, chiar și un plus mic, firav, abia zărit, fiți recunoscători.

Că eu o dată, la supărare, am vorbit fără să gândesc și i-am dorit cuiva nu să-i meargă rău, ci să aibă taman  viața mea, și mi s-a zis: Ești răutăcioasă!

marți, 3 mai 2016

Nașterea 1

Copilul 1 urma să se nască pe 18 septembrie. Așa calculaseră toate calculatoarele de naștere, așa socotise și doctorul meu. Totul era în schemă, îmi făcusem bagajul de spital, banii erau pregătiți, iar eu, pătrată ca un dulap, așteptam calmă să vină ziua sortită.
Stabilisem de la bun început că vreau neapărat să nasc prin cezariană. Da, bla, bla, bla, știu, cunosc, pentru copil e mai sigură statistic nașterea normală, dar nestatistic doare mai rău, iar eu mamă eroină n-aveam de gând să fiu. În schimb, crede-mă pe cuvânt, o operație programată e mai sigură decât o naștere normală neprogramată.
Pe 8 septembrie constat cu îngrijorare că  bebelușul din burtă nu prea mai dă din picioare și că nu-l mai simt mișcându-se așa de mult ca de obicei.

Fac aici două precizări:
1) se cheamă burtă de gravidă (eventual chiar burtoi de gravidoaie), în niciun caz burtică de graviduță, cum se mai obișnuiește pe forumurile de mămici în devenire. Motivele pentru care nu se folosesc diminutive în acest caz sunt evidente pentru oricine a avut la purtător așa ceva. O umflătură enormă, monstruoasă, care nu-ți permite să-ți vezi degetele de picioare, nu poate fi o "-uță", oricât de drăgălaș i-ar fi conținutul cel viu.
2) mișcările copilului în burtă nu sunt plăcute deloc, iar spre sfârșitul sarcinii pot fi chiar foarte dureroase. Mereu am avut senzația stranie că în mine se mișcă un extraterestru mic, cam ca ăla din filmul cu Arnold Schwarzenegger, Total Recall. Îl știi nu? E imposibil să nu-l știi... Mie nu mi s-a părut deloc romantică partea asta a sarcinii, de fapt, în general, etapa de gravidenie nu mi-a produs sentimente prea plăcute, poate și pentru că, știind cam ce se întâmplă de fapt în organismul meu minut de minut, am fost într-o permanentă stare de groază, nicidecum de beatitudine.

Reiau firul povestirii. Cum lucrurile nu stăteau cum trebuie, ba puteau fi chiar foarte grave, m-am rezentat la consult la medicul care-mi urmărea sarcina. Am primit imediat recomandarea să mă internez încă din seara aia, ca să mă țină sub observație. Ca o floare, ca un crin, mi-am luat de-acasă bagajul de spital, cu toate cele trebuincioase, m-am urcat singurică într-un taxi și-am plecat spre CF2. În drum, am trecut s-o iau cu  mine și pe maică-mea, să nu fiu chiar singură de tot.

Ajung la spital, doctorul mă consultă și mă anunță că pe moment totul e ok, dar că voi rămâne peste noapte acolo și, dacă e cazul, dimineață îmi va face cezariană.
Eu, tot ca o floare, doar nițel mai ofilită de la niște dureri de burtă care se cam întețeau, dar care nu mi-au trezit nicio suspiciune (probabil singurul meu neuron care supraviețuise celor nouă luni de sarcină era și el pe ducă, altfel nu-mi explic cum de nu mi-am dat seama că începuse travaliul). Aprob cu entuziasm planul medical și mă pun pe așteptat. Singură, de-acuma, că maică-mea nu era să-și piardă noaptea cu mine în spital. Iar medicul plecase și el acasă, epuizat după o gardă grea de 24 de ore, oricum mă lăsase în grija moașei, foarte amabilă de altfel.
Și aștept eu ce-aștept, oră după oră, nici vorbă de somn în noaptea cu pricina,  burta mă durea de-acuma din ce în ce mai tare. Dar, nu-i așa, zorii când se iveau, doctorul venea și de-o grijă mă scăpa. Pe la 7 fără ceva, în dimineața zilei de 9 septembrie, anul de grație 2006,  își face apariția și dl. doctor și-mi zice senin: Știi ce se-ntâmplă acuma, nu? O să naști!
Eu, auzind o așa mare inepție, încep să strig în gura mare (nu glumesc): Nu vreau, nu nasc, ați spus că-mi faceți cezariană, plec, mă duc acasă la mine, lăsați-mă toți în pace, ce vreți de la mine?

Problema mea era că mă suiseră deja pe o masă ciudată și-mi așezaseră picioarele pe niște suporți din care e tare greu să scapi fără ajutorul cuiva. Ce să mai, semănam cu un gândac țintuit cu bolduri într-un insectar. În plus, după cum observam nedumerită, nimeni nu vroia să țină seama de protestele mele. Ba, dimpotrivă, mișunau toți în jurul meu, în timp ce pe mine burta începuse să mă doară îngrozitor. Nu, nu îngrozitor, durerea devenise inimaginabilă. Atât de puternică, încât am fost ferm convinsă că ceva m-a sfâșiat în bucăți pe dinăuntru, că toate oasele din corp mi s-au rupt concomitent și că, fără putință de tăgadă, urmează să mor în cel mai scurt timp. Moartea mea era iminentă, de neoprit. Totuși, cei din jur, asistentele, moașa, doctorul, erau calmi, ba chiar veseli, vorbeau, glumeau, se mișcau în jurul meu, înțepând, măsurând, montând instrumente. Ce să fie asta?, m-am întrebat. Oare ei chiar nu-și dau seama că eu mor? Am început să urlu cât mă țineau puterile, ca un animal înjunghiat, în speranța că cineva mă va auzi și mă va ajuta.

Durerea, cum se știe, se uită în timp, altfel nicio femeie întreagă la cap n-ar mai face vreodată al doilea copil. În schimb, eu n-am să uit niciodată cele câteva imagini care mi s-au întipărit pe retină și care m-au făcut să uit unde și de ce mă aflu: doctorul meu și-a scos bluza ca să-și pună halatul de spital. Da, chiar așa, nici măcar în starea aceea ingrată n-aș fi putut ignora imaginea lui la bustul gol. Era teribil de frumos medicul meu, mereu calm și cu zâmbetul pe buze și purta întotdeauna același parfum greu, dulceag oriental, care rămânea după el ca o trenă și pe care în mod normal nu l-aș fi suportat la niciun bărbat, dar care lui i se potrivea de minune. Toate pacientele lui erau pe ascuns îndrăgostite de el (inclusiv eu, se-nțelege), iar asistentele din spital îl venerau.

Of, să revenim. După alte minute de durere intensă, opinteli teribile și tăieturi sângeroase prin locuri bine stabilite, ca să facă loc destul, copilul a venit pe lume. Am întrebat: respiră? Mi-au zis că da și mi l-au arătat. Un bebeluș gras, mare și urât, dar perfect sănătos, ceea ce conta cel mai mult. Nu mă înțelege greșit, orice bebeluș e tare urât când se naște, e roșu, zbârcit și, de obicei, foarte strâmb, pentru că a trecut cu capul printr-un loc mai îngust decât trebuia. Pe urmă, după câteva ore sau zile, bebelușii se albesc și se fac toți frumoși (mai puțin unii care, din motive necunoscute, seamănă leit cu tații lor, dar la ai mei nu s-a întâmplat așa).

Nașterea se încheiase cu bine, cel puțin pentru copil, despre mine însă nu pot zice că mai eram întreagă prin toate părțile esențiale. De aceea, dl. doctor s-a apucat să coasă ce tot el tăiase. Și cosea, cosea, ore-ntregi nu se oprea sau cel puțin mie așa mi se părea (poate și poziția în care stăteam era nițel cam incomodă). La un moment dat, se oprește el din cusut și zice: Vai, doamna doctor (adică eu), da ce strâmtă sunteți pe-aici! Iar eu îi răspund: Sigur, dl. doctor, sunt convinsă că sunt, mai ales acuma, după ce am scos un pepene pe-acolo!
În tot cazul, cusătura de artist intradermică realizată cu atâta migală a fost îndelung admirată în zilele următoare de personalul medical de pe secție, atunci când mă prezentam la controlul zilnic. Eu mă suiam pe masă, iar asistentele ciuci în jurul meu, cu ochii holbați, strigau cu entuziasm: Vai, dl. doctor, ce frumos ați cusut, sunteți un artist, nu glumă!

Mi-a părut rău pe urmă că nu mi-am făcut o poză, dar pe vremea aia nu existau smartfoane și selfiuri, să mă văd și eu în toată splendoarea, mai ales că după câteva zile m-am așezat brusc pe marginea patului cu copilul în brațe și, cu un pârâit sinistru, pielea s-a rupt, nodul a ieșit și toată cusătura măiastră s-a deșirat dureros.

Totu-i bine când se termină cu bine. Deși, după cum se știe, greul începe abia după ce copilul se naște.

Va urma...