Treburi

Când suntem îndrăgostiți, nimic nu e mai important decât iubirea noastră. Nici serviciul, nici școala, nici copiii, nici părinții, nimic. Praful se-adună pe mobile, vasele murdare se strâng nespălate-n chiuvetă, prietenii așteaptă neconsolați răspuns la apeluri pierdute. Rudele nu ne mai văd cu anii, nici de Paști, nici de Crăciun n-avem timp, nici măcar de parastase. Zilele de concediu nu ne-ajung, ba se adaugă și unele neplătite, weekendul e prea scurt, noaptea prea albă ca să ne cuprindă pe-amândoi. Singurul lucru care contează e să ne vedem în ochii celuilalt, să ne bucurăm la nesfârșit de minunea pe care ne e dat s-o trăim. Că iubim, că e cineva care ne iubește. Și n-am vrea să pierdem nicio picătură din drogul suprem, singurul care te face fericit, singurul care te face să te simți viu: iubirea.

Dar zilele, lunile, anii trec peste noi și uneori, din păcate, cu ei trec și sentimentele noastre. Dragostea se tocește și piere încet sub promisiuni semnate de iubire eternă. Și dacă tot e pe viață, dacă tot, orice-ar fi, orice-am face, suntem siguri că nu se va termina, ce valoare mai are ea? 

Așa că încetul cu încetul iubirea își pierde locul fruntaș și devine mai puțin importantă decât școală, serviciu, copii, vecini, rude, prieteni. Și mult, mult mai puțin însemnată decât praful de pe mobile și vasele din chiuvetă și rufele care așteaptă să fie călcate. Decât un pescuit, un meci, o bere și-un grătar. Ba chiar și mobilele în sine devin mai importante, de un infinit de ori mai importante decât ceea ce cândva a fost comoara noastră cea mai de preț, tu pentru mine, eu pentru tine. Iar casa și mașina și contul din bancă stau și ele, neclintite, între noi. Acum avem obligații, tradiții și obiceiuri, care nu pot fi, cu niciun chip, încălcate, lăsate deoparte, uitate, ca să avem timp și pentru noi. Totul trebuie făcut perfect, ca la carte, trebuie copți cozonaci, puse murături, spălate perdele. Noi avem de făcut atât de multe, o clipă n-avem liberă, până cădem obosiți în pat, de nici noapte bună nu mai avem putere să ne spunem. 

Acum suntem ocupați, avem treburi, treburi multe, imposibil de amânat, treburi importante, primordiale, vitale. Pentru că dacă nu le-am avea, dacă ne-am îngădui fie și numai un minut de răgaz, am fi nevoiți să ne oprim, să ne privim în ochi și să recunoaștem că n-a mai rămas nimic între noi.

Noi? Care noi? Ne-am iubit noi cândva? Cum te cheamă?

Întrebare

În toiul nopții:

- Iubitule, mai sunt femeia vieții tale?
- Hâm...

Atât. Se întoarce pe partea cealaltă și adoarme la loc...
Dumnezeule, ce răspuns mi-a dat. Auzi, hâm. Nu hm sau îhâm, ci de-a dreptul hâm. Nici măcar un "sigur, draga mea" sau un simplu da. Ce să însemne hâm? Nimic, nu mai înseamnă nimic. Și pentru că nu poate să-mi spună direct nu, răspunde așa, ca să nu mă supăr. Ce mă fac? Oare începe să nu mă mai iubească? Nu, e clar, nu mă mai iubește deja. Nu mai simte nimic pentru mine, altfel i-ar fi păsat cât de cât să nu mă rănească, să nu mă dezamăgească. Sunt pierdută. Ce-o să mă fac fără el? E clar că mai avem nițel și ne despărțim, iar eu viața fără el nu pot să mi-o imaginez. Sigur, pot supraviețui, dar o să fie groaznic, o să sufăr ca un câine, sunt distrusă. Plâng juma de noapte cu nasul în pernă, să nu m-audă. Se răsucește spre mine și mă ia în brațe, dormind. Ei, se preface, văd bine. Viața mea nu mai are niciun rost...

Dimineața:

- Iubitule, astă-noapte te-am întrebat dacă mai sunt femeia vieții tale.

- Da? Nu mi-aduc aminte...

- Și mi-ai răspuns hâm. Ce-a vrut să-nsemne hâm? Mai sunt sau nu mai sunt? Vreau să știu!

Se uită la mine neîncrezător și când vede că vorbesc serios începe să râdă în hohote.

- De ce râzi? Ce găsești de râs în asta?

- Hai, că ești o figură. Râd pentru că hâm înseamnă: nu se știe? Ce rost avea să-ți dau alt răspuns?

Parfumul

"Miroase frumos. Întotdeauna miroase frumos, mai ales unul dintre parfumurile lui mă înnebunește. Când vine pe la noi, mă salută, mereu politicos, se apleacă și mă sărută pe obraz. Uneori fac în așa fel încât sărutul să-i alunece din greșeală mai jos, pe gât, dar mă străduiesc să nu-și dea seama c-am făcut-o intenționat. Și-i simt buzele ca un curent electric care-mi străbate tot corpul, până la vârful degetelor. Nu mă uit niciodată în ochii lui, de teamă să nu-și dea seama că am privirea încețoșată de plăcere. Mă fac mică mică pe scaun și-mi strecor picioarele sub birou, cu ochii concentrați pe tastatură și monitor. Și câteva minute mă prefac tare ocupată, nimic nu mă poate scoate din munca mea. Doamne, numai de nu și-ar da seama ce simt. 

Dar suntem amici, doar amici. Niciodată n-a făcut vreun gest, n-a spus vreo vorbă care să însemne altceva. Nici măcar glume mai deocheate nu-mi spune. Atâta mi-a zis, când m-a văzut o dată cu ochii în lacrimi: Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui! Te ajut eu! Și așa a fost, m-a ajutat când l-am rugat, nicio clipă n-a ezitat. 

Da, suntem amici, foarte buni amici. De când oare ne cunoaștem? Șase-șapte ani să fie? Nu mai țin minte. Nu, nu poate fi altceva între noi. E clar că nici nu-i trece așa ceva prin cap, altfel mi-ar fi dat cumva de înțeles, m-ar fi scos la o cafea, mi-ar fi zis ceva... 

Pe când eu... Mă uitam la el într-o zi, cum stătea așa rezemat de tocul ușii, și râdea, spunea o glumă, n-auzeam, nu-nțelegeam ce zice, un singur gând îmi blocase mintea: bărbatul ăsta știe. Știe ce-mi trebuie, ce-am nevoie, ce-mi place... Mă simt tare bine când suntem împreună, parcă ne cunoaștem de-o viață.

Și dacă? Bărbatul ăsta... E oare posibil să fie el?  Nu... nu se poate... suntem doar amici, buni amici... Unde-o fi, ce-o face acum? Simt nevoia să vorbesc cu el, parcă mi-e dor, nu știu ce se întâmplă cu mine... Oare s-o supăra dacă-l sun?"

"Miroase frumos. Îmi place cum miroase când o sărut pe obraz. Nu e numai mirosul de parfum, de deodorant, cu ce s-o da ea, mai miroase a ceva, nu știu a ce. Poate a lapte? Uneori când intru la ea în birou mă reped s-o pup pe obraz și fac în așa fel încât buzele să-mi alunece mai jos, pe gât. Ah, ce-aș mai coborî și mai jos, dacă m-ar lăsa. Mult mai jos... O simt cum tremură, dar nu știu dacă-i place sau dimpotrivă. O văd că se-nroșește, se face mică mică pe scaun și parcă se-apropie și mai tare de monitorul ăla. Nici nu se uită la mine, nu mă bagă o vreme în seamă, e tare ocupată acolo, cu munca ei. 

Ei, poate chiar nu-i place de mine. Și oricum, e un perete de sticlă între noi, din atâtea motive. Plus că o văd atât de serioasă, de concentrată pe ce face. Cred că nu e genul meu, clar nu e. N-ar putea ea să... Nu, nici vorbă de-așa ceva. Mi-e teamă că e prea  încuiată ca să ne potrivim. Și oricum, suntem buni amici, atât.

Dar e ceva la ea care-mi place, mă atrage, parcă simt că există o căldură sub aparența asta de gheață. Aș încerca s-o invit undeva, dar numai gândul că m-ar respinge mi-e insuportabil. Mai bine tac și las lucrurile așa cum sunt, decât să spun ceva aiurea și să-mi arunce o privire ironică. Am văzut-o cum face când o supără cineva. 

Oricum, suntem amici, doar amici. De când o cunosc eu pe femeia asta? Să fie șase-șapte ani? Mi-aduc aminte că ne-am întâlnim o dată din întâmplare pe stradă, acum câțiva ani, și-am schimbat două vorbe. Mamă, ce i-aș mai fi zis eu atunci, dar nu, nu se putea...

Și totuși, când o sărut pe gât, parcă-i freamătă ceva sub piele, tare-aș vrea s-o văd ce-ar face dacă... Simt eu că ascunde mai multe femeia asta...Dar nu se poate, nu poate fi așa cum îmi doresc, cum îmi place mie, cum am nevoie, cum caut de-o viață.  E-adevărat, ne-nțelegem tare bine noi doi, vorbim vrute și nevrute. Am văzut-o și supărată, cu ochii în lacrimi, avea necazuri, m-a rugat și-am ajutat-o imediat, fără să ezit. 

Dar simt că mai e ceva care ne leagă, care ne atrage unul spre celălalt. Să fie ea? E posibil să fie chiar femeia asta? Ce-o face acum, unde-o fi? Ce ciudat, parcă mi-e dor să-i aud vocea. Dac-aș suna-o acum, oare s-ar supăra?"

Dialog între generații

- Săru-mâna, Măicuță, și bine te-am găsit!
- Bine-ai venit, nepoată dragă, că tare mi-era dor de tine! De când nu te-am mai văzut? Din primăvară, de la Paște, n-ați mai venit pe la noi, pe la țară!
- Ai dreptate, Măicuță, n-am mai venit, știi cum e, serviciul, treburile... Uite acuma mai avem și noi câteva zile de concediu și-am venit pe la matale!
- Da unde te-ai înnegrit așa, de nu se mai cunoaște om cu persoană pe fața ta?
- Am fost în concediu la mare, cu Radu și cu niște prieteni de-ai noștri!
- La mare, zici? Și unde e marea asta?
- La Marea Neagră, unde să fie? Am fost la Constanța, știi matale, am stat acolo în gazdă, la niște cunoștințe...
- Și-acolo te-ai înnegrit? Păi ce, ați stat la soare?
- Sigur, doar de-aia ne-am dus la mare. Am stat la plajă, am făcut baie, am înotat, d-astea...
- Și acolo, la plajă, ați stat dezbrăcați?
- Ei, nu chiar dezbrăcați, în costume de baie.
- Și cum sunt costumele astea de baie? Spune-mi și mie, că eu n-am văzut p-acilișea, pe la noi prin sat.
- Păi sunt frumoase, colorate, cum să fie... Femeile au chiloți și sutiene sau costume întregi și bărbații au slipuri.
- Și slipurile astea cum sunt? Ca niște ițari?
- Nu, nu ca niște ițari, Măicuță! Ca niște chiloți!
- Aha, acuma pricep. Ei în chiloți, și voi pe lângă ei, despuiate. Auzi, maică, și dacă li se răscoală, ce fac?

Sensul vieții

M-ai întrebat care cred eu că e sensul vieții. Care-i miezul, care-i ideea, ce contează pentru mine cel mai mult pe lumea asta, ce mă face să mă simt vie, să simt că n-am trăit degeaba. Și am ajuns la concluzia că pentru mine, dar și pentru marea majoritate a oamenilor, ceea ce dă sens vieții este iubirea. Când spun iubire mă refer la iubirea dintre doi oameni adulți, femeie și bărbat (mă rog, o fi la fel și în relațiile homosexuale). Mai sunt unii, foarte puțini, care au talente, pasiuni, idealuri, credințe din care pot să-și extragă o plăcere/satisfacție/împlinire similară cu cea pe care o obții din iubire. 

Pentru mine nu există iubire fără sex, fără atracție sexuală, fără apropiere fizică. Adică atunci când nu mai există niciun fel de atingere, măcar o îmbrățișare, o strângere de mână, un sărut pe frunte, ba mai mult, dacă apare dezgustul fizic, indiferent de vârstă, relația s-a terminat. E o simplă conviețuire și împărțire de sarcini administrative, genul de relație pe care o poți avea și cu un frate sau cu un coleg de cameră în cămin, cu portarul de la bloc. Atât. Restul e minciună, indiferent de vârstă. Știu sigur asta, pentru că o simt. Pentru că eu pot să iubesc fizic un om indiferent că nu mai e tânăr, că are riduri, că nu e perfect. Și l-aș iubi și dacă ar avea 80 de ani, și l-aș atinge și atunci. Și știu și ce înseamnă să-ți fie silă de cineva, să nu-l mai suporți, să nu poți dormi lângă el pentru că te enervează atât de tare încât nu-i mai suporți zgomotul respirației, chiar dacă e tânăr și frumos.

Numai că apropierea asta fizică, atracția, pasiunea sunt cele mai fragile într-o relație și e nevoie de multă muncă, imaginație și perseverență ca să le păstrezi pe termen lung. O dată ce depărtarea s-a instalat, e aproape imposibilă revenirea, că ai deja lângă tine un străin. Ca să nu mai spun că depărtarea fizică e de multe ori legată de alte nemulțumiri, poate jigniri, poate dezamăgiri, minciuni, așteptări nerealizate... Așa că în fapt relațiile se termină după un timp, mai lung sau mai scurt, și rareori oamenii pot fi monogami pe viață. Poți iubi din toată inima, într-o viață de om, de mai multe ori, nu doar o dată, dar nu știu dacă poți simți de mai multe ori că ți-ai găsit perechea, omul destinat sau omul cu care te potrivești aproape perfect. Nici nu știu sigur dacă există așa ceva, chiar dacă simt asta. Dar poate e doar o iluzie.

Mă gândesc că tocmai această promisiune de a fi cu cineva pe viață, atunci când te căsătorești, deși pare minunată la început, distruge de fapt relația, pentru că partenerii (fără să vrea, subconștient), consideră că pot face orice, sunt asigurați. Asigurați că vor avea pe cineva care să aibă grijă de ei, cu care vor împărți greutățile și care le va înlocui părinții, părinți care, prin mersul firii, la un moment dat vor muri, lăsându-i singuri. Că omului îi e greu să trăiască singur și face orice să-și asigure un partener, chiar de ajunge să-l urască, disprețuiască, plictisească etc. 

Dar din pricina educației dezastruoase pe care am primit-o în materie de iubire, nu suntem pregătiți pentru munca, dedicația, efortul pe care de fapt le presupune o relație de cuplu, pentru ca ea să dureze cât mai mult, dar să dureze cu adevărat, cu afecțiune, respect, comunicare și bucurie, da, cu bucurie reciprocă, de la început și până la sfârșit. Ne căsătorim și așteptăm să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, dar nu suntem nici nu ne trece prin cap că trebuie să facem vreun efort pentru a păstra iubirea. Și iubirea se pierde uneori dintr-un cuvânt, dintr-un gest, dintr-o minciună nesemnificativă, iar după aia e extraordinar de greu, uneori imposibil, să reconstruiești relația. Ca să nu mai zic că până cu o generație în urmă căsătoria nici nu presupunea vreo urmă de fericire sau de iubire. Era pur și simplu o formulă de conviețuire stabilită strict pe criterii administrative, financiare, religioase și sociale, în care de cele mai multe ori soții nu se cunoșteau înainte de căsătorie decât pur formal, iar formarea cuplurilor era exclusiv apanajul familiilor de proveniență.

Iar azi, când ar trebui să decidă cu mai mult cap și inimă, oamenii se căsătoresc din cele mai stupide motive (în afară de singurul care contează și care e certitudinea că fără celălalt nu poți trăi): că vrea mama, că vrea tata, că mă înțeleg bine cu socrii, că ticăie ceasul biologic, că e băiat bun/fată mare, că are bani, funcție, că am pierdut prea mult timp cu el și nu mai găsesc altul, că mă ascultă, că arată bine și mi-am luat bibelou în casă, că a rămas gravidă, că mi se pare, că aș vrea să fie bine în pofida tuturor dovezilor că nu va fi... Mulți se căsătoresc din convingerea fermă că lor le e sigur dat să-și găsească fericirea, doar li s-a tot spus din fragedă pruncie că "ce-i al tău e pus deoparte"... Și e tare greu sa admiți că de fapt nu e așa, că nu suntem toți destinați să fim fericiți sau măcar mulțumiți în viață.

Și, deși își aleg greșit partenerul, se așteaptă ca după aia lucrurile să se regleze. Lasă că se dă ea/el pe brazdă. Și când trec 25 de ani sau poate o viață și nici vorbă să fie așa cum îți trebuia și aveai nevoie, lucru valabil de ambele părți, că e imposibil ca unul să fie mulțumit și fericit și celălalt nu, te miri de ce ești nefericit și dai vina pe soartă, nu pe propria prostie. Dar e greu la tinerețe să ai mintea de la bătrânețe. Chiar citeam undeva că cei mai buni soți sunt ăia la a treia căsnicie, că sunt cele mai mari șanse să nu mai facă greșelile din primele două :)).

Multe cupluri stau împreună pentru copii. Dacă între soți nu mai există niciun fel de iubire, atunci din proprie experiență (adică experiența mea de copil) pot spune că este o greșeală enormă, care distruge copilul respectiv pe viață. Din două motive:

1) îi creează o imagine total aberantă despre ce înseamnă un cuplu pe termen lung și copilul va avea tendința să repete greșelile părinților în propria lui viață;

2) este insuportabil să crești între doi oameni care nu se iubesc deloc. Chiar dacă, prin cine știe ce efort de voință, cei doi nu se ceartă, lipsa iubirii și a înțelegerii este imposibil să nu marcheze psihic copilul. Doi adulți nefericiți nu pot crește un copil fericit. Din păcate, și copiii sunt crescuți în ideea că părinții lor sunt căsătoriți pentru totdeauna și că numai dacă părinții sunt căsătoriți ei sunt în siguranță. Și atunci e normal să vadă divorțul ca pe o amenințare enormă, să simtă că lumea lor se prăbușește și că nu vor mai fi ocrotiți. Dacă părinții se despart fără să se certe și arătându-i clar copilului că pentru el lucrurile nu se vor schimba fundamental, că vor mai face multe lucruri împreună, în armonie și fără certuri, eu cred că e posibil să nu existe traume prea mari. Eu așa văd la copiii mei. Dacă însă pui în cârca copilului vina divorțului („tac-tu NE-a părăsitˮ), e jale.

 Nu pledez pentru divorț, nu pledez pentru despărțire, dimpotrivă, pledez pentru efortul, munca și dedicația necesare pentru a face o relație să meargă, să funcționeze și, mai ales, să dureze, încă din prima zi. Ceea ce e tare, tare greu. Să nu lași niciodată garda jos, să vrei să fii mereu atrăgător, nu doar fizic, ci și ca personalitate, să nu dai frâu liber în fața celuilalt la toate hachițele, la toți nervii, la toate toanele, să fii empatic, să-ți aduci mereu aminte că rolul lui nu e doar să-ți fie ție cârjă și să te suporte și ajute. Tare, tare greu e să nu uiți, să-ți aduci aminte cum erai în prima zi, în primul an, când mai bine mureai decât să-l lași să te vadă nemachiată sau îmbrăcată în trening sau îmbufnată fără motiv... Și să faci toate astea fără să te prefaci a fi altceva decât ești, fără să-ți pui masca perfecțiunii, rămânând tu însăți, fiind autentică, pentru că dacă joci un rol numai ca să placi, ca să te potrivești cu cineva, dezastrul nu va întârzia să apară. Căci va veni momentul în care vei obosi și vei dori să fii cine ești de fapt și atunci celălalt, văzându-ți adevărata față, nu te va mai iubi. Sinceritatea față de tine însăți și față de celălalt este indispensabilă pentru ca o relație să aibă cea mai mică șansă în timp.


Doar că viața m-a învățat cu vârf și îndesat că dacă ai îndoieli de la început, ele vor rămâne până la sfârșit și se vor adânci, din două motive:

            1. Pentru că, fundamental, oamenii nu se schimbă. Dacă nu te potrivești de la început, și la calități, dar mai ales la defecte, e inutil să aștepți ca lucrurile să se regleze cu timpul. Pur și simplu asta nu se va întâmpla niciodată. Ori îl accepți pe celălalt așa cum e, ori renunți. Nu te cerți sau te enervezi o viață pentru ceva care nu se poate schimba.

            2. Pentru că fiecare om, deși nu se schimbă fundamental, evoluează, se cizelează, află din ce în ce mai multe despre el și despre viață. Și dacă nu ai norocul ca cele două evoluții să ducă la apariția unor oameni care să se potrivească în continuare, relația se rupe pe dinăuntru, chiar dacă, în aparență, cuplul se poate menține mult și bine, dar e de fapt format din doi străini.

 Eu fac parte dintre cei pentru care singurul lucru care contează în viață este să iubească și să fie iubiți, să aibă o relație cu cineva de sex opus. Singurul lucru care contează. Pentru mine, restul e fum. N-am vreun talent, vreo pasiune care să mă acapareze. Serviciul e un loc unde mă duc numai și numai ca să-mi câștig existența. Neavând pasiuni, nici nu-mi doresc o schimbare, să mă apuc de altceva, să mă duc în altă direcție. Pur și simplu nu mă interesează. Material, am pierdut tot și nu-mi doresc nimic. Nu mă pasionează să câștig bani și nici nu sunt bună la câștigat bani, nu-mi pot face din asta un scop al vieții.

Nu trăiesc cu adevărat decât atunci când nu sunt singură și, puse cap la cap, nu știu dacă am avut în viață mai mult de 100 de zile fericite, depline, perfecte, în care să nu simt nicio clipă că nu sunt lângă omul potrivit. Să nu-mi vină brusc să mă ridic și să plec. Zile în care să râd în hohote, cu motiv sau fără. Ai râs vreodată de fericire, nu de veselie?

 În rest, când sunt singură, îmi mănânc gândurile în tăcere și funcționez la cote de avarie, fără să mă bucur cu adevărat de nimic. Știu că ar trebui să-mi găsesc resursele interioare ca să depășesc nevoia asta de a avea pe cineva alături, dar mi-e imposibil, e o nevoie organică. Probabil că trebuie să te iubești mult mai mult pe tine însăți ca să-ți fii suficientă.

Când înțelegi ce greșeli ai făcut în viață și unde ai dat-o în bară, înțelegi și că timpul nu mai ai cum să-l dai înapoi. Anii trec și nu iartă, ce-ai pierdut rămâne pierdut. Poate e și o chestiune de noroc. Poate e și o chestiune de alegeri bune sau greșite sau de puterea de a renunța de la început dacă o relație nu e ceea ce trebuie. 

Poate important e și să nu te mulțumești niciodată să fii mort pe dinăuntru și să nu mai simți nimic, pentru a păstra ceva ce de fapt nu valorează nimic și nu face altceva decât să te anuleze ca om. 

Poate e minunat să simți din nou și să te trezești la timp, să privești în jur la lumea asta uimitoare, în care te afli temporar, și să începi iar să iubești, indiferent ce și pe cine, să iubești.

Cam ăsta e sensul vieții. Să te simți viu cu orice preț. Că nu cred în viața de apoi și nici în reîncarnare. Asta-i tot și nu mai urmează nimic.

Libertate

Căutam astăzi pentru Dori niște idei pentru un proiect școlar despre olimpiade.

Și am găsit pe Wikipedia asta:

Jocurile Olimpice de vară 1984
Poz.	Țară	Aur	Argint	Bronz	Total
1	Statele Unite ale Americii	83	61	30	174
2	România	20	16	17	53
3	RFG	17	19	23	59
4	China	15	8	9	32
5	Italia	14	6	12	32
6	Canada	10	18	16	44
7	Japonia	10	8	14	32
8	Noua Zeelandă	8	1	2	11
9	Iugoslavia	7	4	7	18
10	Coreea de Sud	6	6	7	19

Și pe urmă am văzut asta:

România la JO 1984[modificare | modificare sursă]

România a fost reprezentată de 127 de sportivi și a obținut un record de medalii (53). În timpul ceremoniei de deschidere pe stadionul „Memorial Coliseum” din Los Angeles, la defilarea pe națiuni sportivii români au fost întîmpinați prin ridicarea de pe scaune și aplauze, ca reacție la decizia de a sfida boicotul țărilor socialiste sub influența URSS.

Aur[modificare | modificare sursă]

• Doina Melinte — atletism, 800 metri
• Maricica Puică — atletism, 3.000 metri
• Anișoara Cușmir-Stanciu — atletism, lungime
• Ivan Patzaichin și Toma Simionov — canoe, 1.000m
• Agafia Constantin-Buhaev, Nastasia Ionescu, Tecla Marinescu-Borcanca și Maria Ștefan-Mihoreanu — kaiac-canoe, 500m
• Ecaterina Szabo — gimnastică, sărituri
• Simona Păucă și Ecaterina Szabo — gimnastică, bârnă
• Ecaterina Szabo — gimnastică, sol
• Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraș, Simona Păucă, Mihaela Stănuleț și Ecaterina Szabo — gimnastică, echipe
• Petre Iosub și Valer Toma — canotaj, 2 rame fără cârmaci
• Valeria Răcilă — canotaj, simplu vâsle
• Elisabeta Lipă și Marioara Popescu — canotaj, dublu vâsle
• Ioana Badea, Sofia Corban, Ecaterina Oancia, Anișoara Sorohan și Maricica Țăran — canotaj, 4+1 vâsle
• Rodica Arba și Elena Horvat — canotaj, 2 rame fără cârmaci
• Chira Apostol, Maria Fricioiu, Olga Homeghi, Viorica Ioja și Florica Lavric — canotaj, 4+1 rame
• Petre Becheru — haltere (82,5 kg)
• Nicu Vlad — haltere (90 kg)
• Ion Draica — lupte greco-romane (82 kg)
• Vasile Andrei — lupte greco-romane (100 kg)

Nu-i mai țin minte pe toți, aveam 12 ani pe-atunci, dar mi s-a părut incorect să omit pe cineva. Pentru că mi-am adus aminte, ca o undă de șoc, ce-am simțit, mulțumită lor, în vara aia: mândrie că suntem români, că am câștigat mai multe medalii decât alte țări bogate și puternice. 20 de medalii de aur a luat atunci România, mai multe decât RFG, decât China, decât Italia sau Japonia. Liberă a fost România în vara aia și plină de speranță, și în multe minți a pâlpâit pentru o clipă gândul imposibil că există o șansă de viitor, că le-am ținut piept rușilor. Că până la urmă o să moară cine trebuia să moară și va exista și o schimbare. Și i-am iubit pe sportivii ăștia ca pe niște dumnezei, i-am venerat și de o mie de ori le-am mulțumit pentru efortul lor. Îi știți, nu? Erau din familia noastră și Kati Szabo, și Ivan Patzaichin, și Elisabeta Lipă, și Nicu Vlad, toți erau frații noștri. Pentru că ei erau noi, ei câștigau acolo și pentru noi. Defilau acolo, în Los Angeles, în țara libertății totale în numele nostru al tuturor, care rămăseserăm aici, în țara lipsei totale de libertate. Și voi vă aduceți acum aminte, nu-i așa?

Și pe urmă mi-am amintit de asta:

Nu, nu vă cred că nu știți ce e. 1980, Moscova. Aveam 8 ani, da, doar atât, dar îmi aduc aminte perfect momentul ăla teribil al așteptării. Da, chiar îmi aduc aminte cele 28 de minute cât a durat până ce arbitrii au dat nota Nadiei și i-au furat titlul de campioană olimpică la individual compus. Puține amintiri am de la vârsta aia, evident, dar de momentul ăla toată viața o să-mi amintesc, pentru că a fost exact opusul a ceea ce s-a întâmplat 4 ani mai târziu. A fost un moment în care atunci, la 8 ani, am înțeles cumva că trăiesc într-o lume în care politica e mai puternică decât sportul și că în politică nu există fair-play. Nici în viață, de altfel, dar asta am aflat mult mai târziu.

Și din cenușiul amintirilor acelor ani, au țâșnit altele, ca niște raze de lumină nesperată într-un întuneric și o disperare absolute, cum deveniseră când ajunsesem să înțeleg exact în ce societate trăim și ce viitor mă așteaptă cu siguranță.

Și mi-am mai amintit și asta:

Știți ce este, nu? Ați fost vreodată acolo? Ați simțit frenezia libertății? Eu am fost, la 10 și la 12 ani, la Năvodari și la Neptun. De două ori am fost la Cenaclul Flacăra și au fost cele mai frumoase amintiri ale mele până în decembrie 1989. Da, multe acuzații s-au adus după aceea, poate multe excese s-au făcut. Dar cine a fost vreodată la un spectacol nu poate să nu recunoască că era singurul, unicul, irepetabilul moment în care puteai fi liber în România acelor ani. Mult, mult le-am ascultat pe vinil cântecele și mult i-am iubit și pe Socaciu, și pe Șeicaru, și pe Tatiana, și pe Vintilă, și pe Hagiu, și pe Zubașcu, pe toți i-am iubit, chiar și pe Păunescu, cu nebunia lui, cu versurile lui minunate. Nu, nu vă cred că nu le mai țineți minte, nu vă cred că n-ați vrut să v-aruncați cu iubita în valuri, sau să beți o cană cu vin sau să spuneți la adio tu sau să vă rugați la părinți. Nu cred că n-ați vrut să faceți parte din acea generație în blugi, într-o țară în care blugii erau atât de greu de găsit. Nu vă cred...

Și alții m-au făcut fericită atunci și mi-au dat speranțe. 

Și el, Pittiș, cu vocea lui inconfundabilă, care a creat Poezia muzicii tinere, din care am învățat ce înseamnă să iubești muzica adevărată, și poezia, și tinerețea, :

Și mi-am adus aminte și de ei:

Ah, cât i-am iubit, actorii mei dragi, cum le-am sorbit la teatru fiecare cuvânt, fiecare parabolă, fiecare subînțeles al unei Dimineți pierdute (sau al altor spectacole minunate). 13-14 ani aveam, dar înțelegeam despre ce se vorbește. Poate nu înțelegeam prea bine dramele legate de viața personală a oamenilor, dar înțelegeam perfect tragediile provocate de istorie, războaie și dictaturi. Am revăzut pe urmă înregistrarea de mai multe ori la televizor și de fiecare dată i-am iubit mai mult pe actori, pentru că știu că m-au făcut atunci, în teatrul neîncălzit în care jucau, pe o scenă înghețată, în fața unor spectatori care stăteau cu mânuși și căciuli pe cap, să mă simt vie și să simt că cineva se luptă cumva cu cenzura, cu regimul, cu lipsa noastră de libertate. Ce dacă n-aveam voie să spunem nimic, mergeam la teatru și vorbeau alții pentru noi, în numele nostru...

Și așa au apărut în mintea mea și filmele, filmele mele iubite de la cinema, cu actorii mei iubiți, care mi-au dăruit în anii ăia nenorociți clipe de uitare, de bucurie. Da, filmele alea superbe, adevărate, vii, omenești, cărnoase, filmele rusești. A, voi, de vârsta mea, sigur vi-i amintiți... Ce dacă erau ruși, și ei vorbeau pentru noi, spuneau adevărul...

Gară pentru doi:

Fata fără zestre:

Moscova nu crede în lacrimi:

Călăuza

În afară de rarele filme bune pe care le puteam vedea la cinema, cum la televizor nici vorbă de așa ceva, rămânea opțiunea casetelor video. Una dintre mătușile mele avea un aparat video și când făcea rost, cu mari eforturi, de vreun film deosebit, ne adunam la ea, tot familionul, ne așezam scaunele în cerc în fața ecranului și ne delectam. Și așa mi-a rămas mulți ani în memorie secvența asta:

Nopti albe

Vă rog, faceți efortul și deschideți linkul, n-o să regretați. Nu știam și nici acum nu știu ce înseamnă versurile pe care le cânta Vîsoțki în cântecul lui disperat, dar știu sigur că Barâșnikov dansează acolo zbaterea omului care luptă să fie liber.

Aduceți-vă aminte că suntem liberi! Ce fericiți suntem!

Puterea unui zâmbet

Cu ceva ani în urmă (nu prea mulți, se-nțelege), în primii ani de liceu, colindam deseori pe Bulevardul Kogălniceanu împreună cu colega mea de bancă, A. 

Amândouă eleve de liceu, amândouă cu sarafan și matricolă turcoaz în piept, ne intersectam de multe ori pașii cu diverși băieți, tot liceeni, pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. Invariabil respectivii, trecând pe lângă noi, îi zâmbeau larg lui A., ba de multe ori chiar întorceau capul după ea. După mine, niciodată.

Eu îi zăream doar cu coada ochiului, pentru că, timidă fiind, nu îi priveam niciodată în ochi, de teamă să nu par vreo ușuratică. Totuși, mă intriga succesul nemăsurat al prietenei mele în raport cu insuccesul meu total. Chiar așa de urâțică să fi fost față de ea, mă întrebam, de pe mine nu mă place nimeni, iar pe ea o plac toți?

Până într-o bună zi, în care, în loc să privesc drept înainte, m-am uitat la A., să văd cum reacționează când trece vreun frumușel pe lângă noi. Și nu mare mi-a fost mirarea s-o văd pe ea zâmbindu-i respectivului cu gura până la urechi și privindu-l drept în ochi. Precizez și că A. avea (și are și acum) cei mai frumoși și albi dinți naturali pe care i-am văzut eu vreodată și cel mai seducător zâmbet. Deci ăsta era de fapt secretul ei: zâmbea oamenilor și ei îi răspundeau zâmbind, nu stătea ca mine serioasă și îmbufnată.

Mulți, prea mulți ani au trecut până când am ajuns și eu să am atâta încredere și forță în mine, poate și bunăvoință uneori, ca să le zâmbesc, necondiționat, celor din jur. 

Cum de la o vreme sunt din ce în ce mai tânără, apropiindu-mă vertiginos din nou de vârsta adolescenței, am început să pun și eu în aplicare metoda zâmbetului din tot sufletul, și iată ce-a ieșit:

În fiecare duminică, în drumul meu spre Parcul Tineretului, unde fac ceva mișcare în aer liber, mă întâlnesc la semaforul de la Eroilor cu un vânzător ambulant de ziare. De fiecare dată îmi zâmbește, mă întreabă dacă vreau să cumpăr vreun ziar, iar eu îl refuz zâmbind. Într-o zi mi-a făcut semn cu mâna să deschid geamul mașinii. L-am întrebat: Cu ce vă pot ajuta? Mi-a răspuns: Să știți că eu fac semn numai femeilor frumoase, iar dumneavoastră sunteți frumoasă, că-mi zâmbiți! Păcat că aveți inelul ăla pe deget, sunteți luată! Ei, i-am mulțumit și-am plecat zburând spre parc, cred că în ziua aia am mers mai mulți kilometri ca de obicei.

În altă zi, probam niște haine într-un magazin de unde cumpăr deseori. Obișnuiesc să ies din cabină și să cer părerea vânzătoarei, care mă cunoaște de mult timp, dacă-mi vin hainele bine sau nu. Dar în ziua aceea vânzătoare lipsea, îi ținea locul chiar șeful. Ei, ce să fac? Mi-era cam jenă, dar i-am zâmbit cât am putut de frumos și l-am întrebat: Cum credeți că-mi vin blugii ăștia? Aș vrea să mă duc cu ei în club. Ce părere aveți? Iar el mi-a răspuns: Dacă n-aveți soț și vă duceți singură,  sigur puteți să vă măritați cu blugii ăștia! Ei, negustorul își laudă marfa, ce putea să spună altceva. Dar și eu, se-nțelege, am cumpărat pe loc jeansii respectivi și i-am purtat cu prima ocazie.

Zilele trecute, mă duc la croitoreasă să-mi strâmtez niște pantaloni. La plecare, îi spun în glumă, râzând: Abia aștept să mi-i faci, să arăt și mai sexy ca acum! Colegul ei, tot croitor, om la vreo cincizeci de ani, mă aude și-mi zice pe un ton politicos și foarte serios, fără urmă de subînțeles în glas: Să știți, doamnă, chiar sunteți sexy, iar eu mă pricep, sunt cunoscător! Am început să râd și i-am răspuns: Vă mulțumesc din suflet pentru compliment, mi-ați făcut ziua mai frumoasă!

Într-o seară, plec să mă întâlnesc cu niște prieteni la un concert și iau un Uber. Șoferul, un tânăr spălățel la vreo treizeci de ani. Vorbim despre muzică, despre trafic, despre viață, cum se vorbește de obicei în taxi. Îi zâmbesc sincer, mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu el pe drum. Ajungem la locul distracției și-l aud spunându-i portarului: Intru doar un minut, s-o las pe domnișoara! Vai, dacă puteam, îl pupam (da nu-mi permiteam, că era prea tânăr)! De când n-am mai auzit eu să-mi spună cineva domnișoară! Mi-a făcut seara frumoasă!

Și, drept încheiere: trec pe la mama într-o după-amiază. Mă întreabă: Ce program ai avut azi? Îi spun, zâmbind, c-am fost într-o excursie cu niște persoane dragi. La care ea îmi zice: Și-atunci de ce ești așa de urâtă azi? Ei, zâmbetul nu funcționează cu toată lumea, n-ai ce-i face....:)))))

Sunt tânără azi

Sunt tânără azi. Am douăzeci de ani, poate optsprezece. Și simt aerul cum îmi intră în plămâni și mușchii cum mi se mișcă sub haine. Și mugurii cum au pocnit în pomi și florile cum strălucesc în lumină. Mare cât lumea am crescut azi și frumoasă ca soarele, așa m-am simțit, chiar de-a fost nor afară.

Ieri am avut mai mult, poate chiar patruzeci, ieri mi-am adunat toată simțirea mea de femeie și-am transformat-o într-un bulgăre de foc care m-a ars pe dinăuntru. Și pe urmă am fost și mică, ocrotită, copil, altcineva s-a-ngrijit de mine ieri. De când nu mi-am mai dat voie să fiu copil? De când sunt om mare și-am obosit să fiu? Cu cine am mai fost eu așa copil, de când eram mică am fost mereu doar om mare...

Sunt tânără și-o simt cu toate fibrele sufletului meu, sunt tânără să-mi dau voie să iubesc, ce dacă pierd, ce dac-o să câștig? Sunt tânără, am timp, nu-mi pasă ce zice data nașterii. Ce contează ce va fi, ce urmează, ce-o să se întâmple. Las grijile deoparte azi, nu le mai vreau, azi sunt prea tânără să-mi pese cum ne trece timpul.

Toate obstacolele sunt în stare să le dărâm azi, toate zidurile, pădurile și spinii dacă-mi stau în drum. Nimic nu mai suport din ce mă supără și pe nimeni nu mai vreau în preajma mea dacă nu mi-e prieten. În schimb pe voi, pe toți care-nsemnați ceva, cu-n zâmbet dacă mi-ați fost alături, vă iubesc. Din toată inima îmi dau voie să vă iubesc.

Sunt tânără azi, vreau să trăiesc. O zi de-ar fi cum îmi doresc și tot ar fi prea mare fericirea. Azi sunt așa de tânără și simt așa de mult că n-am nevoie de nimeni altcineva ca să-mi fiu de ajuns. Că pot să iubesc și fără să am, pot să iubesc și fără să fiu, pot să iubesc și fără să simt lângă mine. 

Sunt așa de tânără azi și-atâta viață simt în jur, că n-am nevoie de nimeni să țină pasul cu mine. Am atâta iubire în mine că pot să înțeleg și să iert orice slăbiciune, orice durere, orice nehotărâre. 

Nu contează învelișul care-mi poartă anii, pe dinăuntru sunt atât de tânără că munții am să-i urc și dealurile am să le cobor ca să simt că trăiesc. 

Sunt tanar, doamna

Să nu-mi iei niciodată dragostea I

August 2000. 

Eu și prietena mea A. plecăm la mare. Plecăm singure, doar noi două. Singure pentru că eu, ca de obicei, sunt semi-singură (adică îndrăgostită de-un tâmpit care-mi roade ca de obicei ficații), iar A. pentru că soțul ei e plecat la muncă în străinătate. Totuși, vacanța n-o să ne-o petrecem în două, ne întâlnim pe litoral cu alți amici, care se prăjesc deja de câteva zile la soare. Și cum ei ne-au convins că nu e loc mai minunat pe lume decât 2 Mai, într-acolo ne-ndreptăm și noi.

Mergem cu mașina lui A., care conduce de mult timp, așa că ea va îndeplini rolul șoferului. Eu sunt copilotul din dreapta, iar sarcina mea este să-i asigur lui A. toate cele trebuincioase pe durata călătoriei. Așa că ea din când când zice: Sugus! sau Suc! sau Apă! sau Covrigei! și eu am grijă s-o alimentez. Am uitat să vă spun că, în afară de benzină, mașina lui A. nu funcționează fără bomboane Sugus.

Drumul spre mare decurge în bune condițiuni și, fără alte peripeții, ajungem într-o frumoasă după-amiază de vineri la marea cea neagră mult iubită și așteptată. Ne înființăm la locul de întâlnire cu prietenii noștri, care ne promiseseră că ne rezervă și nouă o cameră minunată la o pensiune rustică, dar de lux. Când intrăm, jale și prăpăd: în clădirea cea nouă, dar lipsită de orice fel de confort, nu mai sunt camere libere. Ni se oferă o cămăruță în casa cea veche din curte, pitorească, nimic de zis, cu o viță de vie deasă, care ține umbră, dar cu un miros cumplit de mucegai și lucruri vechi. Spre marea mea mirare, dacă am accepta camera, am fi vecine cu regretatul regizor Tocilescu, vechi client al așezământului. 

Totuși, vecinătatea culturală nu mă încântă, așa că cer să văd măcar baia. Baia, cum zice Caragiale, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Toaletele sunt turcești, iar dușurile și chiuvetele sunt afară, sub cerul liber. Personal nu sunt pretențioasă din fire (evident, prefer la Internațional și nu la camping), dar am un defect: nu pot folosi toaleta turcească. Le explic prietenilor mei că pentru mine există o singură soluție: să găsesc un alt loc de cazare sau să mă întorc rapid la București, înainte să am nevoie să folosesc WC-ul.

La îndemnul prietenilor noștri, vechi clienți ai celebrului 2 Mai, loc preferat de artiști și scriitori, o luăm în jos pe uliță și ne încercăm norocul la o altă pensiune, tot rustică și la fel de minunată. Aici, WC-ul nu mai e turcesc, în schimb se găsește în fundul curții și mirosul emanat se simte din stradă. Camerele nu au mai mult de 2/2 și sunt despărțite de pereți de carton tapetați cu carpete vechi. De rustic, e rustic, n-am ce zice, dar toaleta nu e ceea ce dorim.

Așa că eu și A. ne luăm soarta nemiloasă în mâini și o pornim la colindat prin sat, în căutarea unei camere libere și decente. Slabe șanse să găsești așa ceva la 2 Mai, în august, într-o vineri seară. Mergem noi ce mergem, din casă în casă și, într-un târziu, găsim un loc cu baie (adică baie adevărată, cu cadă și faianță). Dar camere nu mai sunt, ni se oferă un loc în magazia din curte. Acceptăm, orice e mai bine decât să dormim în mașină, care mai era și Dacie pe deasupra.

Noaptea trece repede, dar chinuitor, pe un pat tare și cam bolovănos pe alocuri. Mai mult, mă chinuie cumplit niște mâncărimi teribile pe picioare și mă trezesc de mai multe ori, îngrozită să nu găsesc prin așternuturi purici sau ploșnițe. Uitasem că mai devreme mâncasem niște mici cu gust dubios, în prima noastră masă la mare,  are-mi provocaseră o delicată alergie buboasă. Abia dimineața, la trezire, ne dăm seama că patul nostru era de fapt format din navete de plastic puse una peste alta, acoperite doar cu o pătură groasă.

Oricum, a doua zi, printr-o minune, găsim o cameră decentă, de curând văruită, cu baie cu duș la comun pentru alte trei camere de pe etaj și cu toaletă normală, la care se trage apa. Eram, în sfârșit, mulțumită: voi avea concediul visat, în condiții de-a dreptul luxoase, în comparație cu prima opțiune de la sosire.

Ne echipăm în costume minuscule de baie și plecăm hotărâte la plajă. Cum sejurul e scurt, vrem să profităm din plin. Ne așezăm și eu și A. cu burțile pe nisipul fierbinte, și ne apucăm de bronzat. Eu, amorezată fiind, m-apuc să scriu un jurnal, chestie care-mi ia pe puțin vreo oră. A., obosită de noaptea cea grea, adoarme lângă mine, cu spatele la soare. Suntem fete (încă) tinere, vrem să ne prăjim, nu să ne protejăm, așa că nu folosim nici creme de protecție și n-avem nici umbreluțe sau paravane. Când termin de scris lacrimogen în jurnal, mă întorc victorioasă pe spate, ca să nu privez burtica de soarele arzător. Și simt ceva: cred că tot Caragiale, săracul, le zice bine - simț enorm și văz monstruos, că spatele meu e roșu tot, și poponeața la fel și mă ustură de mor.  Mă uit la A., care din fire e mult mai albă ca mine - derierul îi arată de parcă i-a lipit cineva pe el o tigaie fierbinte, e roșu ca racul. Ce mare, ce soare, ce plajă, ce apă! Ne îmbrăcăm, ne întoarcem în sat și ne grăbim la farmacie, de unde cumpărăm toate remediile care există împotriva arsurilor solare, iar de la chioșcul din colț luăm niște iaurt și niște spirt, că cică astea-s cele mai eficiente soluții pentru bășici pe cur.

Mi-aduc bine aminte cum în după-amiaza aia din cameră noastră s-au auzit îndelung niște zgomote, oftaturi și icnete suspecte (ah, oh, ih, ah, dă mai sus, atinge-mă mai jos, unge-mă mai la dreapta, ce bine se simte pe fund, dă-mi și pe burtă). Cu atât mai mult cu cât, în lipsa aerului condiționat, nu închideam niciodată ușa, aveam un fel de franjuri de plastic agățați pe post de jaluzele. Oricum, în următoarele trei zile am mers la plajă complet îmbrăcate.

Într-una din seri am hotărât să mergem până în Vama Veche, să vedem și noi cum se mai distrează lumea rock și hard pe-acolo. Recunosc, în tinerețile mele (care nu s-au terminat nici acum, dacă vă-nchipuiați cumva altceva) n-am fost genul Vamă, stațiunea mea de suflet a fost mulți ani Costineștiul. Așa că o vizită printre vamaioți era binevenită. Acum șaisprezece ani Vama era mult, mult mai prăfuită ca acum. Noapte fiind, prea multe n-am văzut, doar înghesuială, băutură și nebunie, dar am aflat cu surprindere că pe plajă va fi un concert Holograf, cu intrare liberă. A, bucurie maximă, mereu mi-a plăcut Bittman, mai ales când eram în tabără la Costinești și mă duceam să-l văd cum cânta la Forum și-și legăna de zor pletele crețe (hai, măi, recunoașteți, frumușel mai era). Și uite cum băieții holografici își țin spectacolul și la sfârșit ne anunță că vor cânta o melodie în primă audiție. Taman asta: Sa nu-mi iei niciodata dragostea. Mi-a plăcut enorm și am simțit că va fi un mare hit, cum a și fost, mai târziu...

A venit, iată, și ziua plecării. Ne facem socotelile și constatăm că mai avem suficienți bani pentru benzina de întoarcere și pentru mâncare. Luăm prânzul, alimentăm și mașina, iar cu restul de bani ne cumpărăm provizii pentru drum: bomboane Sugus (fără ele nu se poate conduce mașina, doar se știe), chipsuri, sucuri, apă și alte mărunțișuri sănătoase, menite să țină glicemia la nivel ridicat. Ne rămân câteva monezi în buzunar.

Plecăm vesele la drum. E duminică, august, pe la șase seara. Ne face socoteala că până-n noapte ajungem sigur la București. Trecem de Agigea, ieșim din Constanța și, la un moment dat, un gând sinistru mi se strecoară în minte. O întreb pe A. (subtil, să nu provoc panică): Auzi, oare există vreun drum spre București care să ocolească podul de la Fetești? Cred că nu mai avem bani pentru taxa de pod! Ne stoarcem creierii încercând să ne amintim geografia României, dar oricât ne-am strădui, nu găsim vreun mod de a nu traversa Dunărea din Dobrogea spre Bărăgan. Bani la mine mai am, dar, prevăzătoare fiind, i-am păstrat sub formă de dolari, ca să nu fiu ispitită să-i cheltui și să rămân pe uscat, la nevoie. Prevederea mea n-a mers atât de departe încât să mă gândesc că duminica seara, pe drum fiind, n-ai unde găsi o casă de schimb valutar.

Ce-i de făcut? În următorul sat, un echipaj de poliție, la filtru. Tragem mașina pe dreapta. A. se dă jos și se îndreaptă spre polițist. O văd discutând înfocat, gesticulând, explicând. Omul, vizibil jenat, se uită în dreapta, se uită în stânga, bagă mâna în buzunar și îi dă îndeasă repede în mână niște bani. O văd mulțumind, surprinsă de gestul neașteptat. Se întoarce la mașină și-mi zice: A spus că nu există alt drum. Ne-a dat bani pentru taxa de pod. 

Și să mai susțină cineva că poliția nu e cu noi!

Și uite-așa, cu Sugus și suc, după alte câteva ore bune de mers în coloană (vă reamintesc că încă nu exista autostrada, iar noi nu găsisem alt moment mai potrivit de întoarcere decât duminică seara), am ajuns tefere în noapte acasă la București. Ca să vă dați însă seama cam cât a durat drumul, vă spun doar atât: tatăl lui A. ne-a sunat de vreo trei ori, la intervale de câte o oră, să ne întrebe pe unde am ajuns. De fiecare dată răspunsul nostru a fost același: La Lehliu!

Continuarea aici

Frica

Ieri, ca și altă dată, m-a cuprins frica. Dintr-o dată, fără motiv, fără scop, fără obiect. De data asta a venit ca o frică totală, concentrată ghem în centrul corpului meu, trimițându-și tentaculele spre periferie, din creștetul capului și până-n vârful picioarelor. O frică fără formă, cenușie și vâscoasă, care-mi blochează toate gândurile, voința, rațiunea, sentimentele. Nu mai simt nimic altceva, nu mă lasă să vreau, să simt, să iubesc, nici măcar să mă mișc nu mă lasă. Doar frica e în mine, atât și-un singur gând, subțire ca fumul: cum să fac să scap de suferința asta care mă paralizează?

Și pentru că groaza devine insuportabilă, mă străduiesc s-o privesc drept în ochi și să-i deslușesc originile. S-o descopăr, s-o desfac, foaie cu foaie, ca pe o ceapă, să ajung până în miezul ei și să aflu din ce s-a născut. 

Și așa descopăr că frica mea nu e o teamă de neiubire. Am mai fost neiubită și-am supraviețuit. Doare teribil, aproape de moarte, dar te ridici și în fiecare zi e mai bine.

Mai aflu și că nu e frica de durere, de boală. Atât cât am trăit-o, deși e cumplită, trece până la urmă și ea, cu medicamente și noroc, și-n fiecare zi e mai bine.

Îmi dau seama că nu e nici grija zilei de mâine, am avut mult mai puțin și-am supraviețuit, am făcut din rahat bici, m-am adaptat, cu ajutor și fără, și-am mers mai departe și mi-a fost până la urmă mai bine.

Teama de schimbare nu e nici ea, nu, nici pe departe, cine oare a mai schimbat atâtea-n viață ca mine și-a supraviețuit? Carieră, servicii, case, familii, pe toate le-am luat de la capăt și am reușit să rămân în picioare. M-am făcut bucăți, de numai pielea le ținea laolaltă pe dinafară, carne vie am fost pe dinăuntru, dar am mers mai departe, și-n fiecare zi a fost mai bine.

Poate e frica de singurătate. Da, de singurătate mi-e tare, tare teamă, mă îngrozește, dar dacă stau bine și mă gândesc, în mine am fost mereu singură. De ce atunci să mă îngrijoreze un viitor pe care nu știu dacă-l voi trăi, e doar închipuit de mintea mea însingurată? Nu știu dacă va fi mai bine, dar așa sunt de când lumea, pot supraviețui mie însămi.

Încerc, ca un ultim remediu, litania fricii: 

"Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu." 

Dar nu am în sânge vreo mirodenie fantastică care să-mi dea curaj să-mi înfrunt frica. Nu sunt în stare s-o fac. Așa că merg mai departe și cercetez.

Și ultima teamă care mi se dezvăluie e teama de moarte, de sfârșit, de timp. Da, de timp mi-e cel mai teamă, de sfârșitul lui. Dar nu că voi dispărea la un moment dat e grija mea, ci teama că-mi trece timpul și n-apuc să fac tot ce-mi doresc, că zilele, orele, minutele, anii se duc, și eu, în loc să trăiesc, aștept privind de pe margine. Și-atâtea vreau, atâtea-mi doresc să trăiesc, să simt, să visez. Dar nu, nu e ceea ce crezi. Am depășit demult dorințele care au termen finit, care se termină cu un corp, cu dimensiuni și preț. Căci nu-mi doresc nici case, nici mașini, nici averi sau călătorii. Nici măcar șefii, recunoașteri sau succese. Nu-mi doresc să fac ceva anume sau să ajung undeva, nu vreau sa am, nu vreau să adun. 

Drumul, drumul îl vreau, el mă interesează, viața de zi cu zi, de-acum și până la sfârșit, să trăiesc, să simt, zilnic, clipă de clipă, cu zâmbetul pe buze, cu iubire în inimă și liniște în suflet. Atâta vreau, drumul...

P.S. - citatul e din Dune, Frank Herbert

Struțo-cămila

Sunt femeie. Plâng din orice, mă îngrijorez din nimic, mă bosumflu pentru cea mai mică dezamăgire sau așteptare neîmplinită. Vorbesc tot timpul, vrute și nevrute, toc omul la cap, mă fac că n-aud când nu-mi convine ce mi se spune și simt nevoia să povestesc absolut tot și să cer sfaturi și păreri pentru toate nimicurile. 

Sunt bărbat, în situații de criză rămân calmă, chiar dacă toți cei din jurul meu intră în panică, acționez rapid și cât mai practic. Nu am niciun fel de emoții la examene sau intervenții chirurgicale. Vorbesc extrem de puțin, de cele mai multe ori fie mi-e lene să răspund, fie nu mă interesează absolut deloc ce fac alții, dar tăcerea mea mă transformă în ascultătorul perfect. Detest bârfele și bârfitorii, în general mă interesează numai propria mea viață.

Sunt femeie. Îmi place teribil să colind prin magazine, sunt înnebunită după pantofi și genți, singurul lucru care mă oprește din nebunia cheltuielilor sunt banii. Îmi plac paietele, floricelele, culorile vii, fardurile și parfumurile. Îmi schimb hainele în fiecare zi și le aleg culoarea în funcție de starea de spirit (roșu înseamnă depresie majoră :) ). Iubesc comediile romantice, filmul meu preferat este Love Actually.

Sunt bărbat, îmi plac hainele comode, cămășile, sacourile, blugii și pantofii Oxford, urăsc rozul, prefer negrul și sunt cea mai serioasă și taciturnă persoană pe care o cunosc (iar de vorbit vorbesc cu un singur om de pe lumea asta). Cartea mea preferată e Dune, iar filmul de căpătâi Zbor deasupra unui cuib de cuci. Când merg la cumpărături, am întotdeauna o listă pe care o respect cu strictețe și sunt as în găsirea de  reduceri, solduri, scăderi de preț și oferte. Nu cumpăr ce-i mai ieftin, ci ce-i mai scump, la prețul cel mai mic posibil. Când îmi iau ceva, inclusiv haine sau încălțăminte, întotdeauna primează funcționalul și analizez cu atenție fiecare achiziție, nimic nu se cumpără dacă nu e NEVOIE sau nu se asortează.

Sunt femeie, am prietene, le iubesc și nu-mi imaginez viața fără ele. Vorbim și ne vedem rar, dar ne spunem tot și, mai ales, tot despre bărbații noștri.

Sunt bărbat, am mai puțini prieteni decât degetele de la o mână și nimeni nu știe cu adevărat ce gândesc, ce simt, ce fac, ce-i în sufletul meu. Toate le duc singură, toate gândurile, toate grijile, toate speranțele, toate dezamăgirile.

Sunt femeie, încrezătoare și fraieră, cred și iert până-n pânzele albe, aștept și sper, iubesc necondiționat.

Sunt bărbat, intuiția și logica sunt punctele mele forte, dacă mă făceam detectiv aș fi avut mare succes, e tare greu să fiu mințită, mă prind din nimic, iar dacă mă minți sau ești laș, o să te disprețuiesc pentru totdeauna. Nu am încredere în nimeni, niciodată.

Sunt femeie, vreau sa fiu ocrotită, să aibă grijă cineva de mine, să fiu ajutată, sprijinită, încurajată, lăudată. Mi-e greu să mă descurc singură, prefer să am alături un bărbat puternic care să mă îndrume. Intru ușor în panică când se întâmplă ceva neașteptat sau neplăcut și cer ajutorul, altfel nu mă descurc.

Sunt bărbat, rezolv totul singură și dacă nu reușesc, angajez pe cineva să mă ajute. Fac cumpărături, duc copilul la școală, plătesc facturi, chirie, car, repar, rezolv, negociez. N-am nevoie de nimeni, mă descurc în toate singură, găsesc mereu soluția cea mai bună sau cea mai rapidă și nu disper. Mă împrietenesc cu administratorul, mecanicul auto, croitoreasa și cizmarul, ca să fiu sigură că mă pot baza pe ajutorul lor la nevoie. Știu cine repară televizoare, mașini de spălat sau frigidere, iar dacă nu știu, aflu.

Sunt femeie, îmi place să mă machiez, să mă coafez, să mă îngrijesc, să fiu atrăgătoare și sexi, cât mai feminină. Dacă nu ești frumoasă, n-ai nicio șansă să cucerești un bărbat.

Sunt bărbat. Îmi plac glumele porcoase și apropourile fără perdea. Pot să cuceresc din vorbe, în iubire inteligența e mai importantă decât frumusețea, dacă știi s-o folosești cum și când trebuie.

Sunt femeie, iubesc cu pasiune, total și devotat. Iubitul meu e întotdeauna pe primul loc, inclusiv în așternuturi, tot ce contează e să fie mulțumit, satisfăcut, să se simtă iubit și împlinit. Vreau să fiu alintată, mângâiată, râzgâiată, ținută în brațe și sărutată, înainte și după. Vreau declarații siropoase de dragoste și gesturi romantice. 

Sunt bărbat, sunt distantă și pretențioasă, un cuvânt sau un gest greșit te pot scoate definitiv din viața mea, fac în pat doar ce-mi place mie, iar mie-mi place orice, iar când mi-a fost de ajuns, mă întorc pe partea cealaltă și adorm, nu te aștepta la vreo declarație înfocată de dragoste sau la vreo mângâiere obosită. N-o să le primești prea curând.

Sunt femeie. Sunt perfectă.

Sunt bărbat,. Am toate defectele din lume.

Sunt femeia plină de defecte, perfectă pentru tine!