Frica

Ieri, ca și altă dată, m-a cuprins frica. Dintr-o dată, fără motiv, fără scop, fără obiect. De data asta a venit ca o frică totală, concentrată ghem în centrul corpului meu, trimițându-și tentaculele spre periferie, din creștetul capului și până-n vârful picioarelor. O frică fără formă, cenușie și vâscoasă, care-mi blochează toate gândurile, voința, rațiunea, sentimentele. Nu mai simt nimic altceva, nu mă lasă să vreau, să simt, să iubesc, nici măcar să mă mișc nu mă lasă. Doar frica e în mine, atât și-un singur gând, subțire ca fumul: cum să fac să scap de suferința asta care mă paralizează?

Și pentru că groaza devine insuportabilă, mă străduiesc s-o privesc drept în ochi și să-i deslușesc originile. S-o descopăr, s-o desfac, foaie cu foaie, ca pe o ceapă, să ajung până în miezul ei și să aflu din ce s-a născut. 

Și așa descopăr că frica mea nu e o teamă de neiubire. Am mai fost neiubită și-am supraviețuit. Doare teribil, aproape de moarte, dar te ridici și în fiecare zi e mai bine.

Mai aflu și că nu e frica de durere, de boală. Atât cât am trăit-o, deși e cumplită, trece până la urmă și ea, cu medicamente și noroc, și-n fiecare zi e mai bine.

Îmi dau seama că nu e nici grija zilei de mâine, am avut mult mai puțin și-am supraviețuit, am făcut din rahat bici, m-am adaptat, cu ajutor și fără, și-am mers mai departe și mi-a fost până la urmă mai bine.

Teama de schimbare nu e nici ea, nu, nici pe departe, cine oare a mai schimbat atâtea-n viață ca mine și-a supraviețuit? Carieră, servicii, case, familii, pe toate le-am luat de la capăt și am reușit să rămân în picioare. M-am făcut bucăți, de numai pielea le ținea laolaltă pe dinafară, carne vie am fost pe dinăuntru, dar am mers mai departe, și-n fiecare zi a fost mai bine.

Poate e frica de singurătate. Da, de singurătate mi-e tare, tare teamă, mă îngrozește, dar dacă stau bine și mă gândesc, în mine am fost mereu singură. De ce atunci să mă îngrijoreze un viitor pe care nu știu dacă-l voi trăi, e doar închipuit de mintea mea însingurată? Nu știu dacă va fi mai bine, dar așa sunt de când lumea, pot supraviețui mie însămi.

Încerc, ca un ultim remediu, litania fricii: 

"Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu." 

Dar nu am în sânge vreo mirodenie fantastică care să-mi dea curaj să-mi înfrunt frica. Nu sunt în stare s-o fac. Așa că merg mai departe și cercetez.

Și ultima teamă care mi se dezvăluie e teama de moarte, de sfârșit, de timp. Da, de timp mi-e cel mai teamă, de sfârșitul lui. Dar nu că voi dispărea la un moment dat e grija mea, ci teama că-mi trece timpul și n-apuc să fac tot ce-mi doresc, că zilele, orele, minutele, anii se duc, și eu, în loc să trăiesc, aștept privind de pe margine. Și-atâtea vreau, atâtea-mi doresc să trăiesc, să simt, să visez. Dar nu, nu e ceea ce crezi. Am depășit demult dorințele care au termen finit, care se termină cu un corp, cu dimensiuni și preț. Căci nu-mi doresc nici case, nici mașini, nici averi sau călătorii. Nici măcar șefii, recunoașteri sau succese. Nu-mi doresc să fac ceva anume sau să ajung undeva, nu vreau sa am, nu vreau să adun. 

Drumul, drumul îl vreau, el mă interesează, viața de zi cu zi, de-acum și până la sfârșit, să trăiesc, să simt, zilnic, clipă de clipă, cu zâmbetul pe buze, cu iubire în inimă și liniște în suflet. Atâta vreau, drumul...

P.S. - citatul e din Dune, Frank Herbert