“Immature love says: 'I love you because I need you.' Mature love says 'I need you because I love you.”
Erich Fromm
Mi-a căzut de curând în
mână o carte de psihologie* din care am aflat că oamenii au angoase,
temeri, care le influențează comportamentul și deciziile și îi împiedică
să aibă o viață normală. Unii suferă de angoasa de a deveni tu însuți,
angoasa devenirii de sine, de individualizare. Ei nu vor să-și piardă
apartenența la o comunitate, fiindu-le teamă de diferențele care-i pot
face să se izoleze sau să fie respinși de
ceilalți și să rămână singuri. Putem spune că persoanele respective
suferă de angoasa de singurătate.
Chiar
înainte de a citi cartea intuiam că, din multe puncte de vedere, mă
încadrez printre personalitățile cu trăsături
depresive. Singura noutate pe care am aflat-o din lectura mea e că teama
de a nu rămâne singură, fără un partener, este și o expresie a
incapacității mele de a mă maturiza, de a deveni eu însămi, în timp ce
eu o puneam numai pe seama lipsei
de afecțiune din copilărie.
Se
pare că depresivii ăștia, ca mine, se caracterizează printr-o nevoie
absolută de a iubi și a fi iubiți. Au tendința de a deveni dependenți de
partener, pe care-l supraevaluează, îl pun pe un piedestal, căruia i se
dedică și fără de care ajung să considere că nu pot trăi. Nu putem
exista fără iubire și viața noastră are sens numai dacă avem pe cineva
care să ne iubească și pe care să-l putem iubi total, necondiționat.
Frica de despărțire ne stăpânește și, dacă așa ceva chiar se întâmplă,
disperarea poate fi covârșitoare.
N-am reușit niciodată să atrag genul de bărbați cărora le place să
ocrotească femeile și față de care să pot deveni dependentă, așa cum mi-am dorit mereu în subconștient.
Continuarea pe
Catchy