Surpriza

Suntem în 1960.
Angela împlinește peste puțin timp 30 de ani. E deșteaptă, elegantă și plină de haz, dar pân-acum n-a prea avut noroc în dragoste. Ultimul pretendent pare să fie însă alesul mult așteptat – dl. Romică Săpunaru e de familie bună, militar de profesie, înalt și frumos, și vine cu flori la orice întâlnire. Se cunosc de vreo trei luni și tânăra e convinsă că peste puțin timp se vor logodi. Nu la fel gândesc și nașii Angelei, protectorii ei bucureșteni, care nu-l plac deloc pe Săpunaru, au auzit că-i fustangiu și că fina lor preferată n-ar fi singura lui slăbiciune din oraș.
Ca să le facă pe plac, Angela le promite nașilor că nu-l va invita pe Romică de ziua ei, dar îl cheamă pe ascuns la aniversare. Pregătește tot felul de bunătăți cu nășica, împrumută de la ea tacâmurile de argint și vesela de porțelan, pune o masă de zile mari, totul ca să facă cea mai bună impresie. Petrecerea începe, musafirii se simt de minune, dar cineva sună pe neașteptate la ușă. Ce să vezi? Nașii s-au gândit să-i aducă Angelei un cadou surpriză: un coș mare de răchită plin cu lemne, să aibă ce băga în sobă, că pe-atunci lemnele se găseau tare greu. Când îl văd la masă și pe dl. Săpunaru, cei doi pleacă val vârtej, trântind ușa după ei.

Continuarea pe Catchy

Să nu-mi iei niciodată dragostea II

Prima parte o găsiți aici

Am uitat să vă povestesc cum, într-una din seri,  am ales să mâncăm, alături de prietenii care ne însoțeau, la o terasă obscură de pe marginea drumului (vă reamintesc că eram în anul de grație 2000, pe când 2 Mai nu cunoscuse încă teribila dezvoltare turistică de care se bucură în zilele noastre).

Ne-am așezat la masă, sub o umbrelă cu reclamă la bere, chelnerul a sosit și fiecare a comandat după pofta inimii, în general preparate pe bază de carne de porc și cartofi, cum îi stă bine românului la restaurant. Prietena mea cea bună, A., a făcut oarecum notă discordantă și, înfometată, a cerut o jumătate de pui la rotisor.

În scurt (sau lung, că nu mai țin bine minte) timp, au sosit și minunatele preparate culinare. Ospătarul, amabil, a așezat pe masă, în fața lui A., o farfurie în care trona triumfătoare o jumătate de pui frumos rumenit, cu o pulpană zdravănă și un piept bine dezvoltat. 

Mai departe am fost  însă cu toții martorii următorului dialog halucinant dintre chelner și A.:

- Dar puiul meu unde este, vă rog?

-Uitați-l, e în fața dumneavoastră.

- Păi eu am comandat jumătate de pui!

- Da, exact asta și v-am adus, cum vedeți.

- Bine, dar eu nu voiam o jumătate de pui cu o pulpă și un piept! Vă bateți joc de mine, ce Dumnezeu!

- Nu înțeleg, domnișoară, ce vă nemulțumește! V-am dus jumătate de pui, cum ați cerut, v-arăt ce mi-am notat în carnețel!

- Domnule, am comandat jumătate de pui, așa e! Dar eu voiam jumătatea de jos, aia cu pulpele, nu jumătatea de sus, aia cu pieptul! Puiul se taie în două pe orizontală, nu pe verticală, cum l-ați tăiat voi!

Mă credeți sau nu, discuția în contradictoriu a mai continuat destul, până când, obosită de atâtea argumente, A. a cedat psihic și, la rugămințile noastre, a acceptat să mănânce din puiul tăiat, incorect, pe lung...

Vrei să ai tu grijă de mine?

Știi că eu n-am fost niciodată mică? Nu râde, că nu glumesc, eu m-am născut deja mare. Am fost genul ăla de copil precoce, care se ridică în picioare înainte să-mplinească un an și vorbește de la bun început fără să stâlcească cuvintele. De fapt, singurele vorbe pe care nu le-am pronunțat corect au fost butăcărie și imină. Poate de-aia mai târziu am avut probleme cu mâncarea și cu iubirea, când îmi lipsea una, dădeam iama în cealaltă și vice versa.

Fiind serioasă și mereu atentă, cu ochii mari, larg deschiși spre lume, nici n-am fost vreodată tratată ca un copil, nici măcar de propriii mei părinți. Mie nu mi s-a vorbit peltic, pe-nțelesul copiilor, nu mi s-a spus puișor sau prințesa mamii, nu mi-a zis nimeni din familie, vreodată, că mă iubește. Nu era cazul, eu oricum le pricepeam pe toate și mă descurcam, n-aveam nevoie de prea multe mângâieri. Chiar am întrebat-o odată pe mama de ce mi-a vorbit mereu serios, ca unui om mare. Mi-a zis: Păi, dacă așa te și purtai, ca un adult! Nu s-a gândit niciodată că poate, în adâncul sufletului meu, chiar exista un copilaș.

Continuarea pe Catchy

Viața mea va fi vreodată așa cum mi-aș dori?

Am avut așa, un soi de revelație: mi-am dat brusc seama că asta e, nu alta. Asta e viața mea, povestea mea. Dacă mor azi, nimic nu mai pot să adaug la ea. Ce-am trăit, aia a fost. Nu contează ce tot aștept să se întâmple, să se rezolve, să fie așa cum îmi imaginam eu că va fi. Asta-s eu și ce-am făcut sau n-am făcut până acum în timpul pe care l-am avut, nu mai poate fi schimbat.

Eu sunt mama lor, a copiilor mei, nu alta, eu i-am făcut și ei sunt legați de mine și de imaginea mea câte zile vor trăi. Ghinionul sau norocul lor eu sunt și tot ce învață, tot ce trăiesc, tot ce simt ei acum, în anii copilăriei, e responsabilitatea mea întreagă, nu am pe cine să aștept să mi-i crească cum ar trebui. Îi cresc eu cum pot, cum știu, cum reușesc.

Părinții mei ăștia sunt de când m-am născut, indiferent cât mi-au greșit ei mie sau cât le-am greșit eu lor, indiferent cât de puțin m-au învățat sau cât de multe mi-au dat, ei sunt. Și când n-or să mai fie, tot ei vor rămâne pentru totdeauna părinții mei.

Oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu, pe care i-am îndrăgit sau nu, prieteni sau dușmani (dac-am avut), ăștia sunt, ei au pășit în povestea mea și nu alții. Poate pe unii i-am vrut lângă mine, poate pe alții nu i-am dorit așa de tare să-mi fie alături, dar ei sunt, ei fac parte din mine, de dat la o parte nu mai am cum să-i dau. Dacă stau bine și mă gândesc, de la fiecare am avut ceva de învățat, de bine sau de rău. Iar pentru unii dintre ei voi fi mereu recunoscătoare că au făcut într-un fel sau altul parte din viața mea.

Continuarea pe Catchy

„Coană mare, da’ tare urât mai vorbești!”

Din povestirile mătușii mele Angela:
„Cu mulţi ani în urmă, mă duc eu la Londra, la invitația vechiului meu prieten, Armand, ți-am mai povestit eu de el.
Într-o zi, ne invită pe mine și pe Ligia, prietena care mă însoțea, într-o plimbare prin oraș. Ne gătisem nevoie mare, că de, ieșeam pentru prima oară la plimbare prin city, plus că Armand avea o limuzină din aia lungă și luxoasă și nu voiam să fim nici noi mai prejos. Eu, cel puțin, îmi pusesem o pălărie neagră cu boruri largi și aveam și-un șal mare de catifea înflorată pe umeri.

Continuarea pe Catchy

Da, aș fi făcut orice mi-ai fi cerut…

Era într-o după-amiază caldă de octombrie. Elena și Mihai stăteau la masa din bucătărie, vorbind, râzând, făcând planuri. Cu soțul ei drag alături, Elena simțea că visurile pot, chiar și pentru ea, deveni realitate. Încă nu se obișnuise cu gândul că în acte erau deja căsătoriți și că peste două zile făceau nunta. Se simțea, în sfârșit, împlinită. Când i-a sunat telefonul, pe ecran a apărut singurul nume pe care nu se mai aștepta vreodată să-l vadă: Cătălin. S-a ridicat și a ieșit din încăpere, rămânând câteva secunde blocată, până ce-a îndrăznit să-i răspundă. Nu mai vorbiseră de jumătate de an, ce i-o fi venit s-o sune după atâta timp?

Continuarea pe Catchy