Draga mea, iubita mea

Draga mea, iubita mea,

Îți scriu ca să-ți spun că-mi pare nespus de rău că m-am lăsat păcălită și i-am crezut.

I-am crezut atunci când mi-au arătat, zi de zi, că oamenii mari nu se iubesc, doar își fac datoria. I-am lăsat să-mi întipărească în suflet și-n inimă ideea că într-un cuplu nu numai că nu-i nevoie de iubire, dar că nici afecțiunea, respectul, bunăvoința sau tandrețea nu sunt necesare pentru ca o căsnicie să "reziste". Singurul lucru care contează e constanța, iar drumul pe care ți l-ai ales prima oară, chiar dacă e presărat de frustrări și suferințe, e singurul pe care poți păși. Minciuna, disprețul, ura sunt scuzabile, dacă prin ele îți păstrezi imaginea și statutul. Ce cred ceilalți e cel mai important, ce simți tu contează cel mai puțin. Lacrimile sunt rușinoase.

M-au învățat că nu e neapărat nevoie ca părinții să-și iubească din inimă copiii și cu atât mai puțin să le-o arate. Mult timp am fost convinsă că un copil e bun numai dacă e cel mai bun dintre toți, altfel e doar un rebut nedorit. Rolul mamei și al tatălui, se știe, este să-și educe și îngrijească odraslele, nicidecum să le încurajeze sau să le mângâie. Copilul doar în somn poate fi pupat (uneori), altfel i se urcă la cap și se crede buricul pământului. De lăudat, numai când ești primul o meriți și poate nici chiar atunci, căci mai ai multe de dovedit în viață până să crezi că faci mai mult decât o ceapă degerată. 

Îmi pare rău că ți-am greșit atât de mult și i-am crezut când mi-au spus că dragostea e o plăsmuire din cărți și filme și că nu există în viața reală. I-am lăsat chiar să mă convingă că n-ai nicio calitate pentru care să fii  iubită. Că nu ești suficient de frumoasă, de deșteaptă sau de interesantă ca să fii perechea cuiva. Și că trebuie să rabzi orice, să ierți orice, pentru ca un bărbat să te accepte lângă el, pe tine, nedemna de iubire.

Continuarea pe Catchy

IUBIREA CA UN CUB RUBIK

            La-nceput, când m-am născut, eram un amalgam de culori și fațete. Roșu de iubire, verde de speranță, albastru de senin, galben de soare, portocaliu de pasiune, alb de înțelepciune. Ca un cub Rubik.

            Am crescut și-am început să merg prin lume așa amestecată, atingându-mă din când în când cu peticele de culoare ale altcuiva. Și poate roșul de iubire ni se potrivea undeva, într-un colț, dar dacă toate celelalte culori rămâneau disonante, plecam mai departe, căutându-mi perechea.

            Rareori s-a-ntâmplat ca o fațetă întreagă a cubului să-mi fie identică cu a altcuiva, amândoi pasionali în portocaliul nostru sau plini de speranța verde a viitorului. Uneori am întâlnit oameni care-mi albeau sufletul cu-nțelepciune sau îmi dăruiau din veselia soarelui lor cel galben. Dar când timpul trecea, celelalte culori ni se-amestecau iar și ne răneau ochii, nepotrivindu-se. Așa că ne despărțeam, și căutam mai departe.

           

        

Continuarea pe Catchy

Somnul

Copil fiind și chiar mai târziu, aproape de maturitate, consideram că cel mai plăcut lucru din lume e dormitul. Energia debordantă a corpului tânăr, consumată la școală, pe drumuri, în joacă sau la învățat, trebuia reconstruită noapte de noapte, iar uneori și ziua, când aveam suficient timp. Așa că dormeam cu poftă, cu voluptate chiar. De cum puneam capul pe pernă și până dimineața în zori mă scufundam într-un somn adânc, odihnitor și dulce. De multe ori aveam impresia că nici n-am dormit și că mă trezesc instantaneu, într-o secundă, fără să-mi amintesc cum au trecut orele nopții, fără vreun vis, dar perfect odihnită. Alteori visam, mult și complicat, povești întregi, întinse zile la rând, ca niște adevărate seriale. Colorate sau nu, visele în sine nu se repetau, dar se petreceau iar și iar în aceleași locuri, familiare sau necunoscute: un castel alb pe o câmpie golașă, întinsă, un deșert și oaza lui cu palmieri, casa bunicilor și, de nenumărate ori, un lift vechi, care se deplasa întotdeauna pe orizontală, spre nicăieri...

Pe măsură ce anii au trecut, somnul a început să-mi fie superficial, tulburat de griji și alungat de gânduri negre, mereu întrerupt de insomnii înlăcrimate sau de scâncetul unui bebeluș. Încetul cu încetul, dormitul a devenit din plăcere suferință, căci nimic nu e mai chinuitor decât să fii obosit, uneori extenuat până la senzația de destrămare a corpului și a minții, și să nu poți dormi. Somnul în sine s-a transformat într-un dușman pe care sunt nevoită să-l urmăresc în fiecare noapte, să-l prind cumva în mreje și să mi-l fac aliat, ca să pot funcționa a doua zi măcar în limite de avarie. Orice remediu, o pastilă, o carte, un film sau un pahar de vin, e scuzabil, câtă vreme reușește să-mi potolească gândurile care mi se învârt neobosite în cap și să le facă să tacă măcar pentru o clipă, suficient cât să pot adormi, în încercarea disperată de a mă odihni cât de cât. Iar dacă vreun zgomot neînsemnat, un foșnet sau vreo mișcare mă trezește brusc în toiul nopții, orice încercare de a adormi la loc e sortită eșecului. Rabd atunci ore întregi, întinsă cuminte în pat, să vină dimineața și să-mi încep o nouă, obositoare zi.

Așa m-am chinuit ani de zile, tânjind fără rost la somnul profund al copilăriei. De la o vreme însă, fericită mai mult decât am visat, mă bucur din când în când de odihna perfectă a unui somn liniștitor, așa cum n-am mai simțit de zeci de ani. Dorm buștean, înfășurată în plapumă, nemișcată ca un lemn, bucurându-mă de fiecare minut de relaxare, cu mintea limpezită de orice grijă și sufletul liniștit. Cu fiecare celulă a trupului și cu fiecare bătaie a inimii, mă simt acum învelită în iubire, în siguranță, copil și femeie deopotrivă, acasă în brațele tale.

O nouă călătorie în jurul Soarelui

Another trip around the Sun, mă anunță vesel  Facebook, îndemnându-mă să-mi public filmulețul anului ce se încheie,  în care un algoritm automat mi-a adunat postările cu cele mai multe aprecieri.

Ce prostie, mă gândesc.  Iarăși obișnuitul bilanț de sfârșit de an, pe care întotdeauna l-am urât,  având mereu senzația, chiar și-n perioadele mai bune, că n-am reușit să fac tot ce mi-am propus, că se putea mai bine, că timpul a trecut degeaba, c-am fost nefericită, c-am mai pierdut un an.

Întotdeauna când mi-am contabilizat zilele, una câte una, tare puține mi-au fost însorite, iar pe cele fericite abia de-am izbutit să le număr pe degete. Minutele sau orele dacă le-am socotit, și mai greșit mi-a ieșit rezultatul: încordare, nervi, supărări, griji. Dac-am întrezărit o fărâmă de speranță, peste ea s-a așternut, ca o negură, teama, care mi-a șoptit încetișor că nu poate fi adevărat, că totul o să se ducă de râpă, c-o să se dărâme ca un castel de cărți de joc și-o să dispară în vânt. Și mereu au fost și lacrimi, multe lacrimi - de dor, de părere de rău, de timp irosit, de așteptare deșartă.

Iar acum Facebookul ăsta mă obligă să-mi amintesc tot anul care-a trecut... Dar ia stai nițel... dacă mă gândesc bine, și anul ăsta, ca și cel dinaintea lui, chiar a avut atâtea zile frumoase. Da, cu inima strânsă uneori, dar de ce să nu-mi aduc mai bine aminte ce oameni minunați am cunoscut sau ce clipe de neuitat am trăit? De ce să nu număr, mai degrabă, de câte ori am râs și de câte ori am fost fericită? De ce să nu adun minutele de bucurie și să las uitării orele de nesomn, care n-au contat la nimic? De ce să văd mereu negura gândurilor care mi se zbat sub frunte și să nu-mi amintesc minunea iubirii care-mi umple sufletul și pe care-am așteptat-o atâția ani? De ce să plâng că nu-i totul așa cum aș vrea, când aș putea să mă bucur că am ce nici n-am visat vreodată?

Continuarea pe Catchy

Prietenii mei nu vor să fie cei mai bogați oameni din cimitir

          Acum câțiva ani, când m-am înscris pe facebook și am pus primele cărămizi ale casei mele virtuale, am început prin a avea alături oameni pe care-i cunoșteam bine și în viața reală: colegi de serviciu sau de școală, prieteni, rude. O vreme, destul de îndelungată, am interacționat doar cu ei și cu alți câțiva, din toate colțurile lumii, care, ca și mine, plantau de zor legume pe câmpuri de pixeli. Anii au trecut, cu câte o poză frumoasă, o postare veselă sau un La mulți ani de complezență și cam atât. Facebook-ul era amuzant, uneori interesant, dar cel mai mult mă atrăgea pentru jocurile on-line cu care-mi mai umpleam clipele de weekend. Treptat, prietenii de internet s-au înmulțit, celor vechi alăturându-li-se oameni recent cunoscuți sau care au revenit în viața mea din trecut, foști colegi, vecini, vechi cunoștințe despre care nu mai știam nimic de zeci de ani.
Apoi m-am apucat de scris, doar pentru mine la început, ca să mă vindec, ca să mă ridic, ca să mă reconstruiesc, și-am constatat cu enormă surpriză și plăcere că mă citesc și alții, că apreciază ce scriu și că vor să vină alături de mine. Am primit din ce în ce mai multe cereri de prietenie și la început am răspuns la ele automat, fără să triez. Am început să-i citesc și eu pe alții și, de multe ori, să le comentez postările. M-am surprins afundându-mă zi de zi cu plăcere într-o lume nouă, duduind de inteligență, talent și umor cam fără perdea. Am descoperit bucuria cititului pe fugă a unor texte de câteva rânduri, mai suculente și pline de har decât romane întregi înșirate pe sute de pagini. În epoca vitezei, nimeni nu mai are timp și poate de-asta suntem cu toții obligați să ne concentrăm gândurile în cuvinte alese cu grijă, unul să nu fie în plus.
Apoi, recunosc, am început să-mi caut eu prieteni noi. Să mă lipesc pe loc de cei pe care i-am simțit, cumva, a fi din aceeași plămadă cu mine. Pentru că citindu-i sau dialogând virtual cu ei,  îi recunoșteam ca fiindu-mi asemeni, aflam în postările lor propriile mele gânduri, despre care fusesem convinsă că nu le mai are nimeni. Am găsit cu surprindere o sumedenie de oameni, zeci, sute, pe care mi i-am dorit virtual alături de mine. Pe unii am început să-i citesc zilnic, cu sfințenie, fie simpli necunoscuți, fie bloggeri de renume, și să-i las să mă facă să râd în hohote sau să plâng pe tăcute în mașină, așteptând la semafor. Am citit comentarii mai interesante decât articolul inițial și i-am rugat pe cei care le-au scris să vină lângă mine, în cămăruța prietenilor mei virtuali, ca să-i pot urmări îndeaproape. Am descoperit o lume nouă, plină de viață, dinamică, în continuă transformare.

Continuarea pe Catchy

Greșeala fatală

 Ne luăm împreună micul dejun pe terasă. E o dimineață superbă de toamnă, poate ultima zi caldă de anul ăsta. Stau cu fața în plin soare și savurez aroma ierbii proaspăt cosite de pe dealul din spatele casei. Îl văd cum se-nvârte vesel pe lângă mine, plin de energie și voie bună, ca în fiecare dimineață.

- După ce-ți termini cafeaua, te aranjezi puțin și plecăm, îmi zice dintr-o dată.

Mă uit atentă la el și văd că e senin și sincer, nu-și dă încă seama ce mi-a zis. N-a simțit pericolul care-l paște. Îl privesc pe sub gene și-i zâmbesc dulce, așteptând câteva secunde înainte să-i răspund: 

- De ce să m-aranjez puțin, iubitule? Ți se pare cumva că n-arăt cum trebuie?

Se uită oarecum surprins la mine și-l simt că începe să se agite. 

- Ba da, draga mea, arăți foarte bine. Dar am observat că te-ai mai aranjat nițel și după ce ne-am trezit. Dacă te mai aranjezi acum puțin, o s-arăți perfect.

Tonul îi e deja puțin îngrijorat. A început să realizeze că se adâncește pe un drum care nu-i e deloc prielnic, dar nu știe cum să scape din capcană. Eu continui să-l privesc în ochi, zâmbind. Îl întreb pe un ton mieros:

- Vrei să spui că atunci când m-am trezit arătam mai prost și era nevoie să m-aranjez?

 -Nu, iubita mea, nici vorbă, dar uneori te scoli cam ciufulită și e nevoie să te piepteni, asta-i tot. Acuma arăți foarte bine, dacă te și machiezi puțin putem pleca.

Nu mai are scăpare, a făcut greșeala fatală pe care o pândeam: mi-a spus că am nevoie să mă machiez ca să ies din casă (ceea ce este, evident, adevărat, dar puțin contează). Zâmbetul îmi dispare brusc de pe buze și-i pun întrebarea finală, care cade ca o ghilotină în aerul dintre noi, devenit dintr-o dată rece:

- Vrei să spui că n-arăt bine dacă nu mă machiez?

Sunt nevoită să ridic nițel tonul la ultimul cuvânt, să fiu sigură că-l aude.  O zbughise deja pe ușă, strigând la mine, fără să se întoarcă:

-Te aștept în mașină, iubita mea!

Mă îndrept râzând spre baie, să mă pieptăn și să mă machiez, așa cum fac întotdeauna înainte de a pleca, spre a nu speria de moarte publicul privitor de pe stradă. După cum știți, orice-ai face, mai ales după o anumită vârstă (respectiv optsprezece ani), orice femeie arată groaznic când se trezește din somn și e nevoie de multe eforturi și chimicale pentru ca situația să fie cât de cât remediată. Bărbații, în schimb, au, când se dau jos din pat, chiar și după o noapte albă, un ten perfect, ochi limpezi și părul gata aranjat. Îi urăsc pe toți dimineața. Chiar de-l iubesc, pe unul dintre ei tot trebuia să mă răzbun o dată și-o dată. 

Mă gândesc ce să-i cer ca să-l iert pentru greșeala fatală de azi? Un sărut ar fi oare de ajuns?

Sunt bine

Ne cunoaștem de-o viață, noi două, și suntem prietene de-o veșnicie. Eu o știu pe ea, ea mă pe știe mine. Când vorbim, mă-ntreabă doar atât: Ești bine?

 Și-mi dau seama cât de greu mi-e să răspund la întrebarea asta.

Pe de o parte, e clar că nu mi-e BINE, cum cred eu că ar putea fi, și nici n-are cum să-mi fie bine, din moment ce umblu în permanență, zi și noapte, cu un cuțit imaginar înfipt  în spate, al gândului care mă macină și de care n-am cum să scap în vreun fel (sau am?).

Pe de altă parte, comparând situația în care mă aflu nu cu viața altora, ci cu a mea proprie, acum trei sau patru ani, sunt nu bine, ci incredibil, inimaginabil de fericită.

Și-atunci de ce mi-e atât de greu să mă declar măcar mulțumită de viața mea de acum?  De ce am tendința nefastă de a compara mereu prezentul cu o fericire ideală, viitoare, pe care mi-o imaginez, o visez, o aștept și o doresc de-o viață, dar despre care nu știu nici dacă va exista vreodată, nici dacă este chiar așa de ideală cum o prevăd eu? De ce nu compar, mai bine, fiecare clipă mulțumitoare pe care o trăiesc cu cele mai rele prin care mi-a fost dat să trec sau cu cele îngrozitoare, despre care știu prea bine că sunt posibile în viața oricui, dar de care am fost ferită până acum de destin? De ce sunt aproape incapabilă să mă bucur de ceea ce trăiesc azi, care uneori e bun, frumos, extatic chiar, și-mi amăresc sufletul gândindu-mă mereu că ar putea să-mi fie și mai bine ca acum? Iar acest mai bine imaginar nu face altceva decât să-mi distrugă în permanență prezentul.


Analizând (cum fac mereu, inutil de altfel, dar asta e altă discuție), mi-am dat seama că s-ar putea ca rădăcina nefericirii mele continue să stea nu numai în firea mea înnăscută, taciturnă și depresivă. Ei i s-a adăugat, ca fiecăreia dintre nefericirile mele, educația pe care am primit-o în copilărie. Mi s-a insuflat în permanență ideea că distracția, gluma și râsul sunt rele, nepotrivite, demne de dispreț, numai omul serios și profund, care face lucrurile din obligație, indiferent cât de stupid sau găunos ar fi în seriozitatea și lipsa lui de umor, este omul care merită respectat. Am fost învățată (sau am învățat prin imitație) că nu dă bine, ba chiar denotă un soi de prostie, de ușurătate, de superficialitate, să citești o carte distractivă, să vezi un film haios sau o comedie la teatru. Iar oamenii care au prostul obicei să facă glume și miștouri, cei care sunt de obicei iubiți de prieteni, sufletul petrecerilor, sunt, de fapt, niște clovni triști, care nu merită să fie priviți decât cu dezgust și superioritate. Mai mult, inteligența înseamnă, fără doar și poate, seriozitate, încruntare și nefericire, iar orice lucru făcut cu plăcere, iar nu dintr-un simț acut al datoriei, își pierde automat din valoare. Omul nu trebuie să fie vreodată bucuros, numai încruntarea dă greutate vieții. Singurele lucruri pe care ai voie să le savurezi în viață și în fața cărora părinții nu mi-au pus niciodată opreliști au fost cititul și mâncarea. Cititul mi-a adus nenumărate clipe fericite, însă mâncarea mi-a distrus viața…

Da, chiar așa am fost eu educată. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, din moment ce se potrivea perfect cu firea mea introvertită și cu sprânceana care mi se ridică și acum involuntar când simte cea mai mică imperfecțiune. Așa că mi-am făcut un obicei din a fi veșnic nemulțumită, obicei transformat în ani într-un șuvoi neîntrerupt de gânduri negative automate, care mi se învârt neîncetat în cap. O mare parte din viață mi-am trăit-o având un sentiment clar, extrem de neplăcut, de nepotrivire, de jenă. Oriunde mă duceam, orice făceam, cu oricine aș fi fost alături, undeva, în adâncul sufletului, exista o lipsă, care-mi arăta că nu e locul meu acolo unde mă aflu. Îi judecam pe oameni la fel de intransigent cum mă judecam pe mine însămi și le găseam tuturor lipsuri, iar mie mi le găseam pe cele mai multe. Nu e că n-aveam dreptate în judecata mea, bineînțeles că toți avem defecte, dar nu-i ăsta scopul vieții, să cauți defectele altora. Oamenii trebuie acceptați și, eventual, iubiți așa cum sunt, chiar și ăia care nu-ți plac. Fiecare suflet de care te lovești îți transmite, până la urmă, ceva, bun sau rău. Viața în sine n-o poți trăi decât dacă-i accepți imperfecțiunile și te împaci cu ele.

Dar tare greu a fost până am învățat toate astea. Abia după ce am ajuns să nu mai am nimic și, mai ales, să nu mai simt nimic, să fiu tabula rasa a sentimentelor și a senzațiilor, am început să învăț să mă bucur. Abia după ce am rămas numai om, mulți ani, îngropând, anulând femeia din mine și crezând-o moartă definitiv, am ajuns, simțind din nou ce n-am simțit înainte, să mă bucur că trăiesc, că iubesc. Abia după ce am cunoscut un om care mulțumește sincer când se trezește în fiecare dimineață, am ajuns să fiu fericită pentru o bucățică de prăjitură cu morcov sau o cafea fierbinte băută cu soarele-n ochi, la benzinărie. Abia după ce am trăit lângă cineva care reușește să mă facă să râd și când am lacrimi în ochi, am ajuns să înțeleg că nimic nu-i mai prețios în viață decât râsul. Abia acum am învățat să spun te iubesc și mulțumesc din tot sufletul, simțind că mor dacă nu-mi pun inima în vorbele astea și nu le rostesc cu voce tare, răspicat. Și să fiu recunoscătoare că pot s-o fac.

Sunt tare mici și firavi pașii mei pe drumul ăsta al învățării fericirii proprii. Chiar și când trăiesc într-o zi cât alții într-o viață, tot am obiceiul să las gândul ascuns, chinuitor (îl știi și tu prea bine, toți avem câte-un gând din ăsta ascuns și parșiv) să vină și să ruineze totul. Și-atunci îmi pare îngrozitor de rău și mă străduiesc să-mi aduc aminte că, în afară de rău, am avut parte și de zile în care-am putut spune: și dacă mor azi, așa fericită cum sunt, tot n-am trăit degeaba.

Asta înseamnă că, până la urmă, aș putea să-mi iau inima-n dinți și să spun că sunt bine, nu?