Somnul

Copil fiind și chiar mai târziu, aproape de maturitate, consideram că cel mai plăcut lucru din lume e dormitul. Energia debordantă a corpului tânăr, consumată la școală, pe drumuri, în joacă sau la învățat, trebuia reconstruită noapte de noapte, iar uneori și ziua, când aveam suficient timp. Așa că dormeam cu poftă, cu voluptate chiar. De cum puneam capul pe pernă și până dimineața în zori mă scufundam într-un somn adânc, odihnitor și dulce. De multe ori aveam impresia că nici n-am dormit și că mă trezesc instantaneu, într-o secundă, fără să-mi amintesc cum au trecut orele nopții, fără vreun vis, dar perfect odihnită. Alteori visam, mult și complicat, povești întregi, întinse zile la rând, ca niște adevărate seriale. Colorate sau nu, visele în sine nu se repetau, dar se petreceau iar și iar în aceleași locuri, familiare sau necunoscute: un castel alb pe o câmpie golașă, întinsă, un deșert și oaza lui cu palmieri, casa bunicilor și, de nenumărate ori, un lift vechi, care se deplasa întotdeauna pe orizontală, spre nicăieri...

Pe măsură ce anii au trecut, somnul a început să-mi fie superficial, tulburat de griji și alungat de gânduri negre, mereu întrerupt de insomnii înlăcrimate sau de scâncetul unui bebeluș. Încetul cu încetul, dormitul a devenit din plăcere suferință, căci nimic nu e mai chinuitor decât să fii obosit, uneori extenuat până la senzația de destrămare a corpului și a minții, și să nu poți dormi. Somnul în sine s-a transformat într-un dușman pe care sunt nevoită să-l urmăresc în fiecare noapte, să-l prind cumva în mreje și să mi-l fac aliat, ca să pot funcționa a doua zi măcar în limite de avarie. Orice remediu, o pastilă, o carte, un film sau un pahar de vin, e scuzabil, câtă vreme reușește să-mi potolească gândurile care mi se învârt neobosite în cap și să le facă să tacă măcar pentru o clipă, suficient cât să pot adormi, în încercarea disperată de a mă odihni cât de cât. Iar dacă vreun zgomot neînsemnat, un foșnet sau vreo mișcare mă trezește brusc în toiul nopții, orice încercare de a adormi la loc e sortită eșecului. Rabd atunci ore întregi, întinsă cuminte în pat, să vină dimineața și să-mi încep o nouă, obositoare zi.

Așa m-am chinuit ani de zile, tânjind fără rost la somnul profund al copilăriei. De la o vreme însă, fericită mai mult decât am visat, mă bucur din când în când de odihna perfectă a unui somn liniștitor, așa cum n-am mai simțit de zeci de ani. Dorm buștean, înfășurată în plapumă, nemișcată ca un lemn, bucurându-mă de fiecare minut de relaxare, cu mintea limpezită de orice grijă și sufletul liniștit. Cu fiecare celulă a trupului și cu fiecare bătaie a inimii, mă simt acum învelită în iubire, în siguranță, copil și femeie deopotrivă, acasă în brațele tale.