Greșeala fatală

 Ne luăm împreună micul dejun pe terasă. E o dimineață superbă de toamnă, poate ultima zi caldă de anul ăsta. Stau cu fața în plin soare și savurez aroma ierbii proaspăt cosite de pe dealul din spatele casei. Îl văd cum se-nvârte vesel pe lângă mine, plin de energie și voie bună, ca în fiecare dimineață.

- După ce-ți termini cafeaua, te aranjezi puțin și plecăm, îmi zice dintr-o dată.

Mă uit atentă la el și văd că e senin și sincer, nu-și dă încă seama ce mi-a zis. N-a simțit pericolul care-l paște. Îl privesc pe sub gene și-i zâmbesc dulce, așteptând câteva secunde înainte să-i răspund: 

- De ce să m-aranjez puțin, iubitule? Ți se pare cumva că n-arăt cum trebuie?

Se uită oarecum surprins la mine și-l simt că începe să se agite. 

- Ba da, draga mea, arăți foarte bine. Dar am observat că te-ai mai aranjat nițel și după ce ne-am trezit. Dacă te mai aranjezi acum puțin, o s-arăți perfect.

Tonul îi e deja puțin îngrijorat. A început să realizeze că se adâncește pe un drum care nu-i e deloc prielnic, dar nu știe cum să scape din capcană. Eu continui să-l privesc în ochi, zâmbind. Îl întreb pe un ton mieros:

- Vrei să spui că atunci când m-am trezit arătam mai prost și era nevoie să m-aranjez?

 -Nu, iubita mea, nici vorbă, dar uneori te scoli cam ciufulită și e nevoie să te piepteni, asta-i tot. Acuma arăți foarte bine, dacă te și machiezi puțin putem pleca.

Nu mai are scăpare, a făcut greșeala fatală pe care o pândeam: mi-a spus că am nevoie să mă machiez ca să ies din casă (ceea ce este, evident, adevărat, dar puțin contează). Zâmbetul îmi dispare brusc de pe buze și-i pun întrebarea finală, care cade ca o ghilotină în aerul dintre noi, devenit dintr-o dată rece:

- Vrei să spui că n-arăt bine dacă nu mă machiez?

Sunt nevoită să ridic nițel tonul la ultimul cuvânt, să fiu sigură că-l aude.  O zbughise deja pe ușă, strigând la mine, fără să se întoarcă:

-Te aștept în mașină, iubita mea!

Mă îndrept râzând spre baie, să mă pieptăn și să mă machiez, așa cum fac întotdeauna înainte de a pleca, spre a nu speria de moarte publicul privitor de pe stradă. După cum știți, orice-ai face, mai ales după o anumită vârstă (respectiv optsprezece ani), orice femeie arată groaznic când se trezește din somn și e nevoie de multe eforturi și chimicale pentru ca situația să fie cât de cât remediată. Bărbații, în schimb, au, când se dau jos din pat, chiar și după o noapte albă, un ten perfect, ochi limpezi și părul gata aranjat. Îi urăsc pe toți dimineața. Chiar de-l iubesc, pe unul dintre ei tot trebuia să mă răzbun o dată și-o dată. 

Mă gândesc ce să-i cer ca să-l iert pentru greșeala fatală de azi? Un sărut ar fi oare de ajuns?

Sunt bine

Ne cunoaștem de-o viață, noi două, și suntem prietene de-o veșnicie. Eu o știu pe ea, ea mă pe știe mine. Când vorbim, mă-ntreabă doar atât: Ești bine?

 Și-mi dau seama cât de greu mi-e să răspund la întrebarea asta.

Pe de o parte, e clar că nu mi-e BINE, cum cred eu că ar putea fi, și nici n-are cum să-mi fie bine, din moment ce umblu în permanență, zi și noapte, cu un cuțit imaginar înfipt  în spate, al gândului care mă macină și de care n-am cum să scap în vreun fel (sau am?).

Pe de altă parte, comparând situația în care mă aflu nu cu viața altora, ci cu a mea proprie, acum trei sau patru ani, sunt nu bine, ci incredibil, inimaginabil de fericită.

Și-atunci de ce mi-e atât de greu să mă declar măcar mulțumită de viața mea de acum?  De ce am tendința nefastă de a compara mereu prezentul cu o fericire ideală, viitoare, pe care mi-o imaginez, o visez, o aștept și o doresc de-o viață, dar despre care nu știu nici dacă va exista vreodată, nici dacă este chiar așa de ideală cum o prevăd eu? De ce nu compar, mai bine, fiecare clipă mulțumitoare pe care o trăiesc cu cele mai rele prin care mi-a fost dat să trec sau cu cele îngrozitoare, despre care știu prea bine că sunt posibile în viața oricui, dar de care am fost ferită până acum de destin? De ce sunt aproape incapabilă să mă bucur de ceea ce trăiesc azi, care uneori e bun, frumos, extatic chiar, și-mi amăresc sufletul gândindu-mă mereu că ar putea să-mi fie și mai bine ca acum? Iar acest mai bine imaginar nu face altceva decât să-mi distrugă în permanență prezentul.


Analizând (cum fac mereu, inutil de altfel, dar asta e altă discuție), mi-am dat seama că s-ar putea ca rădăcina nefericirii mele continue să stea nu numai în firea mea înnăscută, taciturnă și depresivă. Ei i s-a adăugat, ca fiecăreia dintre nefericirile mele, educația pe care am primit-o în copilărie. Mi s-a insuflat în permanență ideea că distracția, gluma și râsul sunt rele, nepotrivite, demne de dispreț, numai omul serios și profund, care face lucrurile din obligație, indiferent cât de stupid sau găunos ar fi în seriozitatea și lipsa lui de umor, este omul care merită respectat. Am fost învățată (sau am învățat prin imitație) că nu dă bine, ba chiar denotă un soi de prostie, de ușurătate, de superficialitate, să citești o carte distractivă, să vezi un film haios sau o comedie la teatru. Iar oamenii care au prostul obicei să facă glume și miștouri, cei care sunt de obicei iubiți de prieteni, sufletul petrecerilor, sunt, de fapt, niște clovni triști, care nu merită să fie priviți decât cu dezgust și superioritate. Mai mult, inteligența înseamnă, fără doar și poate, seriozitate, încruntare și nefericire, iar orice lucru făcut cu plăcere, iar nu dintr-un simț acut al datoriei, își pierde automat din valoare. Omul nu trebuie să fie vreodată bucuros, numai încruntarea dă greutate vieții. Singurele lucruri pe care ai voie să le savurezi în viață și în fața cărora părinții nu mi-au pus niciodată opreliști au fost cititul și mâncarea. Cititul mi-a adus nenumărate clipe fericite, însă mâncarea mi-a distrus viața…

Da, chiar așa am fost eu educată. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, din moment ce se potrivea perfect cu firea mea introvertită și cu sprânceana care mi se ridică și acum involuntar când simte cea mai mică imperfecțiune. Așa că mi-am făcut un obicei din a fi veșnic nemulțumită, obicei transformat în ani într-un șuvoi neîntrerupt de gânduri negative automate, care mi se învârt neîncetat în cap. O mare parte din viață mi-am trăit-o având un sentiment clar, extrem de neplăcut, de nepotrivire, de jenă. Oriunde mă duceam, orice făceam, cu oricine aș fi fost alături, undeva, în adâncul sufletului, exista o lipsă, care-mi arăta că nu e locul meu acolo unde mă aflu. Îi judecam pe oameni la fel de intransigent cum mă judecam pe mine însămi și le găseam tuturor lipsuri, iar mie mi le găseam pe cele mai multe. Nu e că n-aveam dreptate în judecata mea, bineînțeles că toți avem defecte, dar nu-i ăsta scopul vieții, să cauți defectele altora. Oamenii trebuie acceptați și, eventual, iubiți așa cum sunt, chiar și ăia care nu-ți plac. Fiecare suflet de care te lovești îți transmite, până la urmă, ceva, bun sau rău. Viața în sine n-o poți trăi decât dacă-i accepți imperfecțiunile și te împaci cu ele.

Dar tare greu a fost până am învățat toate astea. Abia după ce am ajuns să nu mai am nimic și, mai ales, să nu mai simt nimic, să fiu tabula rasa a sentimentelor și a senzațiilor, am început să învăț să mă bucur. Abia după ce am rămas numai om, mulți ani, îngropând, anulând femeia din mine și crezând-o moartă definitiv, am ajuns, simțind din nou ce n-am simțit înainte, să mă bucur că trăiesc, că iubesc. Abia după ce am cunoscut un om care mulțumește sincer când se trezește în fiecare dimineață, am ajuns să fiu fericită pentru o bucățică de prăjitură cu morcov sau o cafea fierbinte băută cu soarele-n ochi, la benzinărie. Abia după ce am trăit lângă cineva care reușește să mă facă să râd și când am lacrimi în ochi, am ajuns să înțeleg că nimic nu-i mai prețios în viață decât râsul. Abia acum am învățat să spun te iubesc și mulțumesc din tot sufletul, simțind că mor dacă nu-mi pun inima în vorbele astea și nu le rostesc cu voce tare, răspicat. Și să fiu recunoscătoare că pot s-o fac.

Sunt tare mici și firavi pașii mei pe drumul ăsta al învățării fericirii proprii. Chiar și când trăiesc într-o zi cât alții într-o viață, tot am obiceiul să las gândul ascuns, chinuitor (îl știi și tu prea bine, toți avem câte-un gând din ăsta ascuns și parșiv) să vină și să ruineze totul. Și-atunci îmi pare îngrozitor de rău și mă străduiesc să-mi aduc aminte că, în afară de rău, am avut parte și de zile în care-am putut spune: și dacă mor azi, așa fericită cum sunt, tot n-am trăit degeaba.

Asta înseamnă că, până la urmă, aș putea să-mi iau inima-n dinți și să spun că sunt bine, nu?

Homeschooling

După ce săptămâna trecută Andrei a avut de înfruntat activitățile preșcolare despre care am scris aici, lucrurile au intrat oarecum în normal. Vineri domnișoara educatoare m-a înțeles, s-a îmbunat și l-a încurajat, iar băiețelul meu a venit acasă fericit că s-a descurcat  cu "afișele" și că a primit drept recompensă (deși cică nu e bine să înveți copiii cu recompense... mă rog) o față zâmbitoare, lipită pe tricou.

În weekend am continuat acțiunea de obișnuire a copilului cu scrisul, coloratul și completatul de exerciții și am făcut împreună activități corespunzătoare vârstei și capacităților lui. Iar Andrei a fost fericit că a făcut teme, cum le zice el, auzindu-l mereu pe fratele mai mare care are teme de făcut la școală.

Luni seară pe la șapte nu știu ce-mi vine și mi se trezește iar conștiința de mamă, care se învinovățește că petrece prea puțin timp cu copiii ei. Așa că mă duc la Andrei și-l ademenesc, mieroasă, să facem împreună niște teme despre care afirm încrezătoare că vor fi tare distractive.

Găsesc o cărticică pentru copii de 5-6 ani, cu desene de colorat, cifre, litere și altele asemenea, și ne punem împreună pe treabă. Andrei e fericit, atât de fericit încât facem teme mai bine de o oră. Simt deja că mi se închid ochii și mi-e greață de oboseală, așa că îi ofer, pedagogic, alte alternative de educare potrivite unui copil de 4 ani: desene animate, laptop, smartphone, ORICE. Mă refuză, nimic nu se compară cu temele. Până la urmă, acceptă să ne uităm împreună (pentru a doua oară) la Întors pe dos.

Pe la zece îi fac laptele de noapte și îl trimit la culcare. Mă așez fericită în fața laptopului, la masa din bucătărie, jubilând la jumătatea de oră de liniște internautică la care visez de când am ajuns acasă. După două minute, ușa se deschide brusc, iar Andrei mi se aruncă plângând în brațe: Mami, nu pot să dorm, vreau să facem teme, sunt atât de distractive!

Ce ziceați? Homeschooling? Să stau cu ai mei copii acasă și, în afară de teme, să le și predau eu toate materiile de la școală, ANI DE ZILE?

Nici pentru toți banii din lume n-aș face așa ceva... Vă spun, școala e sfântă, iar copiii trebuie să stea cât mai mult în ea. De la grupa mare, dacă s-ar putea :)))).

Pe vremea mea

Îi aud pe unii spunând: pe vremea mea... era altfel, era mai bine, era mai frumos, era cum trebuie... 

Nu-mi place expresia asta... 

Îmi place să spun: acum e vremea mea. Vremea mea e astăzi, e în fiecare zi.

E în zilele însorite, în care verdele ierbii e mai verde și albastrul mării e mai albastru, dacă și-n suflet mi-e senin.

Și în zilele mohorâte, umede și reci, în care mă întreb ce rost am pe lume și-mi doresc doar să plec, să fug, să nu mai fiu.

E în zilele pe care n-am să le uit niciodată, pentru că o imagine, un zâmbet, un cuvânt sau o îmbrățișare mi-au umplut sufletul de încântare, de speranță sau de bucurie.

E în sutele, poate miile de zile pierdute deja în negura memoriei, una mai asemănătoare ca alta, înecate în rutină, treburi și griji, din care nu mai țin minte nimic, dar care m-au adus, una după alta, aici, acum.

Mai e și în zilele în care am crezut că mă rup în bucăți de durere și mi-am imaginat că n-am să mai pot râde niciodată și că n-am să mai pot iubi, zile în care am pierdut oameni dragi, care au plecat de lângă mine, unii definitiv, pe drumul fără întoarcere, alții de bunăvoie, pe alte căi, spre alte destinații.

E în zilele în care m-am prăbușit, crezând că n-o să mă mai ridic niciodată, și în cele în care m-am ridicat, supraviețuind, crescând, reușind. 

Iar din când în când e în zilele de hotar pe care am avut norocul să le trăiesc și despre care am știut că-mi vor împărți viața în înainte și după, care au schimbat tot, au răsturnat tot, au modificat tot, pentru că în viața mea au pășit atunci oameni importanți, oamenii sufletului meu.

E în zilele pe care nu le pot uita și în cele pe care nu mi le pot aminti. Dar din toate un singur lucru rămâne, un singur lucru contează: iubirea, iubirea pe care am dăruit-o, iubirea pe care am primit-o, de la oameni, de la pământ, de la cer.

Ăsta e timpul vieții mele și e format din toate zilele pe care le am de trăit, una câte una, din zori până-n noapte, mulțumindu-le că există.

Surpriza

Suntem în 1960.
Angela împlinește peste puțin timp 30 de ani. E deșteaptă, elegantă și plină de haz, dar pân-acum n-a prea avut noroc în dragoste. Ultimul pretendent pare să fie însă alesul mult așteptat – dl. Romică Săpunaru e de familie bună, militar de profesie, înalt și frumos, și vine cu flori la orice întâlnire. Se cunosc de vreo trei luni și tânăra e convinsă că peste puțin timp se vor logodi. Nu la fel gândesc și nașii Angelei, protectorii ei bucureșteni, care nu-l plac deloc pe Săpunaru, au auzit că-i fustangiu și că fina lor preferată n-ar fi singura lui slăbiciune din oraș.
Ca să le facă pe plac, Angela le promite nașilor că nu-l va invita pe Romică de ziua ei, dar îl cheamă pe ascuns la aniversare. Pregătește tot felul de bunătăți cu nășica, împrumută de la ea tacâmurile de argint și vesela de porțelan, pune o masă de zile mari, totul ca să facă cea mai bună impresie. Petrecerea începe, musafirii se simt de minune, dar cineva sună pe neașteptate la ușă. Ce să vezi? Nașii s-au gândit să-i aducă Angelei un cadou surpriză: un coș mare de răchită plin cu lemne, să aibă ce băga în sobă, că pe-atunci lemnele se găseau tare greu. Când îl văd la masă și pe dl. Săpunaru, cei doi pleacă val vârtej, trântind ușa după ei.

Continuarea pe Catchy

Să nu-mi iei niciodată dragostea II

Prima parte o găsiți aici

Am uitat să vă povestesc cum, într-una din seri,  am ales să mâncăm, alături de prietenii care ne însoțeau, la o terasă obscură de pe marginea drumului (vă reamintesc că eram în anul de grație 2000, pe când 2 Mai nu cunoscuse încă teribila dezvoltare turistică de care se bucură în zilele noastre).

Ne-am așezat la masă, sub o umbrelă cu reclamă la bere, chelnerul a sosit și fiecare a comandat după pofta inimii, în general preparate pe bază de carne de porc și cartofi, cum îi stă bine românului la restaurant. Prietena mea cea bună, A., a făcut oarecum notă discordantă și, înfometată, a cerut o jumătate de pui la rotisor.

În scurt (sau lung, că nu mai țin bine minte) timp, au sosit și minunatele preparate culinare. Ospătarul, amabil, a așezat pe masă, în fața lui A., o farfurie în care trona triumfătoare o jumătate de pui frumos rumenit, cu o pulpană zdravănă și un piept bine dezvoltat. 

Mai departe am fost  însă cu toții martorii următorului dialog halucinant dintre chelner și A.:

- Dar puiul meu unde este, vă rog?

-Uitați-l, e în fața dumneavoastră.

- Păi eu am comandat jumătate de pui!

- Da, exact asta și v-am adus, cum vedeți.

- Bine, dar eu nu voiam o jumătate de pui cu o pulpă și un piept! Vă bateți joc de mine, ce Dumnezeu!

- Nu înțeleg, domnișoară, ce vă nemulțumește! V-am dus jumătate de pui, cum ați cerut, v-arăt ce mi-am notat în carnețel!

- Domnule, am comandat jumătate de pui, așa e! Dar eu voiam jumătatea de jos, aia cu pulpele, nu jumătatea de sus, aia cu pieptul! Puiul se taie în două pe orizontală, nu pe verticală, cum l-ați tăiat voi!

Mă credeți sau nu, discuția în contradictoriu a mai continuat destul, până când, obosită de atâtea argumente, A. a cedat psihic și, la rugămințile noastre, a acceptat să mănânce din puiul tăiat, incorect, pe lung...

Vrei să ai tu grijă de mine?

Știi că eu n-am fost niciodată mică? Nu râde, că nu glumesc, eu m-am născut deja mare. Am fost genul ăla de copil precoce, care se ridică în picioare înainte să-mplinească un an și vorbește de la bun început fără să stâlcească cuvintele. De fapt, singurele vorbe pe care nu le-am pronunțat corect au fost butăcărie și imină. Poate de-aia mai târziu am avut probleme cu mâncarea și cu iubirea, când îmi lipsea una, dădeam iama în cealaltă și vice versa.

Fiind serioasă și mereu atentă, cu ochii mari, larg deschiși spre lume, nici n-am fost vreodată tratată ca un copil, nici măcar de propriii mei părinți. Mie nu mi s-a vorbit peltic, pe-nțelesul copiilor, nu mi s-a spus puișor sau prințesa mamii, nu mi-a zis nimeni din familie, vreodată, că mă iubește. Nu era cazul, eu oricum le pricepeam pe toate și mă descurcam, n-aveam nevoie de prea multe mângâieri. Chiar am întrebat-o odată pe mama de ce mi-a vorbit mereu serios, ca unui om mare. Mi-a zis: Păi, dacă așa te și purtai, ca un adult! Nu s-a gândit niciodată că poate, în adâncul sufletului meu, chiar exista un copilaș.

Continuarea pe Catchy