Pe vremea mea

Îi aud pe unii spunând: pe vremea mea... era altfel, era mai bine, era mai frumos, era cum trebuie... 

Nu-mi place expresia asta... 

Îmi place să spun: acum e vremea mea. Vremea mea e astăzi, e în fiecare zi.

E în zilele însorite, în care verdele ierbii e mai verde și albastrul mării e mai albastru, dacă și-n suflet mi-e senin.

Și în zilele mohorâte, umede și reci, în care mă întreb ce rost am pe lume și-mi doresc doar să plec, să fug, să nu mai fiu.

E în zilele pe care n-am să le uit niciodată, pentru că o imagine, un zâmbet, un cuvânt sau o îmbrățișare mi-au umplut sufletul de încântare, de speranță sau de bucurie.

E în sutele, poate miile de zile pierdute deja în negura memoriei, una mai asemănătoare ca alta, înecate în rutină, treburi și griji, din care nu mai țin minte nimic, dar care m-au adus, una după alta, aici, acum.

Mai e și în zilele în care am crezut că mă rup în bucăți de durere și mi-am imaginat că n-am să mai pot râde niciodată și că n-am să mai pot iubi, zile în care am pierdut oameni dragi, care au plecat de lângă mine, unii definitiv, pe drumul fără întoarcere, alții de bunăvoie, pe alte căi, spre alte destinații.

E în zilele în care m-am prăbușit, crezând că n-o să mă mai ridic niciodată, și în cele în care m-am ridicat, supraviețuind, crescând, reușind. 

Iar din când în când e în zilele de hotar pe care am avut norocul să le trăiesc și despre care am știut că-mi vor împărți viața în înainte și după, care au schimbat tot, au răsturnat tot, au modificat tot, pentru că în viața mea au pășit atunci oameni importanți, oamenii sufletului meu.

E în zilele pe care nu le pot uita și în cele pe care nu mi le pot aminti. Dar din toate un singur lucru rămâne, un singur lucru contează: iubirea, iubirea pe care am dăruit-o, iubirea pe care am primit-o, de la oameni, de la pământ, de la cer.

Ăsta e timpul vieții mele și e format din toate zilele pe care le am de trăit, una câte una, din zori până-n noapte, mulțumindu-le că există.