Știi că eu n-am fost niciodată mică? Nu râde, că nu glumesc, eu m-am
născut deja mare. Am fost genul ăla de copil precoce, care se ridică în
picioare înainte să-mplinească un an și vorbește de la bun început fără
să stâlcească cuvintele. De fapt, singurele vorbe pe care nu le-am
pronunțat corect au fost butăcărie și imină. Poate de-aia mai târziu am
avut probleme cu mâncarea și cu iubirea, când îmi lipsea una, dădeam
iama în cealaltă și vice versa.
Fiind serioasă și mereu atentă, cu ochii mari, larg deschiși spre
lume, nici n-am fost vreodată tratată ca un copil, nici măcar de propriii
mei părinți. Mie nu mi s-a vorbit peltic, pe-nțelesul copiilor, nu mi
s-a spus puișor sau prințesa mamii, nu mi-a zis nimeni din
familie, vreodată, că mă iubește. Nu era cazul, eu oricum le pricepeam
pe toate și mă descurcam, n-aveam nevoie de prea multe mângâieri. Chiar
am întrebat-o odată pe mama de ce mi-a vorbit mereu serios, ca unui om
mare. Mi-a zis: Păi, dacă așa te și purtai, ca un adult! Nu s-a gândit niciodată că poate, în adâncul sufletului meu, chiar exista un copilaș.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu