Să nu crezi

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că nu pot trăi fără tine. Sigur că pot, doar atâția ani de când m-am născut au trecut și din ei doar câțiva ți-am fost alături. La fel, cu siguranță, pot trăi fără o mână, fără un picior, fără un plămân, fără un rinichi, fără jumătate de suflet. Pot.

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun c-o să te iubesc toată viața. Viața e lungă, cât mai durează cine știe? O zi, o lună, o sută de ani te-aș putea iubi, dar nu ca acum, doar știi. Nu ca acum. În fiecare zi e mai bine, îmi spui, și-atunci unde-ar încăpea o sută de ani de iubire-ntre noi? Așa că nu cred că te-aș putea iubi la fel toată viața...Poate mai mult.

Să nu mă crezi, iubitule, că-ți spun ție totul și nimic nu păstrez pentru mine. Îți spun câtă vreme îmi spui și tu, o secundă din tăcerea ta sapă în mine un an de tăcere. Tu știi, e-adevărat, mai bine ca toți dinaintea ta cum să mă faci să tac. Și poate e bine, unii spun că trebuie să prețuiești o femeie tăcută, nu-i așa? Sau ar fi mai înțelept să te temi nițel de tăcerea mea? Cine știe? Chiar ai vrea să vină ziua aia în care să nu-ți mai zic nimic?

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că orice-ai face eu nu mă voi schimba. Ca apa sunt și ca apa îți intru prin vene și mă fac sânge, nu uita. Dar tot ca apa fug dacă pui stavilă între noi și mă dai la o parte. Orice vorbă, orice gest, orice privire de-a ta mă transformă pe mine, uneori în iubită, uneori în copil, uneori în simplă femeie de rând. Nici vorbă să rămână totu-ntre noi ca-n prima zi. Ce trist ar fi fost și degeaba!

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că nimeni nu m-a iubit pe lumea asta  și nimeni nu mi-a citit în minte și-n inimă ca tine. Mai e cineva care mă știe, mă ghicește, mă minte, mă-nșală și mă iubește, uneori chiar mai mult decât tine. Sunt eu. Iar eu pe mine n-o să mă părăsesc niciodată, nu că n-aș vrea să mă las, dar n-am cum. Așa că, și fără tine de-aș rămâne cumva vreodată, tot n-aș fi singură, tot aș avea pe cine să mă sprijin. Aș rămâne cu eu.

Vorbește lumea

Vorbește lumea că-mi merge prea bine în ultima vreme, prea fericită le par unora.

Prea răsună feisbuca de vorbele mele cu tâlc în care-mi povestesc bucuriile și prea strălucesc pozele mele în verde și-albastru și roșu și mov.

Prea elegantă mă port zi de zi și am mai multe outfituri (fuchsia, se-nțelege) decât regina Angliei și șeicul din Dubai la un loc. Nu contează că eu cheltui ca să mă-mbrac într-un an cât alții într-o zi sau că-mi schimb hainele că nu pot să-mi schimb viața... Ce să fac dacă nu vreau s-arăt ca o gospodină nici când gătesc și chiar când duc gunoiul nu-mi vine să mă-mbrac în trening?

De prea multă iubire pe centimetru pătrat de piele mă răsfăț în ultimul timp,  și culmea, chiar acum, când zilele tinereții mi-au rămas de mult în urmă (ei, asta da, pe-asta puteți s-o puneți pe lista de invidiat). Ce sfidare teribilă, ce-ndrăzneală, ce dezmăț!

Ca să nu mai spun ce bucate alese mănânc, nu ca alții, la restaurante de cinci stele, nu ca alții, în concedii prin străinătate, dar le mănânc, nu-i așa? Or fi și pe gratis? (Doamne, simt, chiar simt, cum invidia crește și se umflă în gușă până stă să le crape.)

Ba alte dăți mă și plâng prea tare când aș avea numai motive să sar în sus de fericire. Toată ziua mă plâng de ce mari greutăți întâmpin în viață (deși, recunosc, de multe multe ori sunt vinovată că văd lucrurile mult mai negre decât sunt ele de fapt). Dacă aș avea bunul simț să fac nițică economie, să pun deoparte banii pentru concediu, nu să-i dau pe chirie, aș vedea că nu e chiar așa de rău, că oricum în viață nu se pune problema să-ți placă ceva, viața se trăiește din obligație și-atât.

Dar îi știu și pe unii care, de teama invidiei și-a ochilor curioși, se dau mai triști, mai săraci și mai nenorociți de cât sunt de fapt. Mai bine ca ăștia alții să faci, că așa câștigi simpatia like-urilor, nu și invidia lor.

Da, toată ziua postez pe facebook, să rup gura târgului, să primesc mii și sute de like-uri, să am senzația că viața mea contează, că viața mea există, că trăiesc cumva și n-am murit încă, deși asta simt în sufletul meu din când în când, mai mereu.

Mă invidiați? Atunci gândiți-vă mai bine pentru câte alte nenumărate bucurii aș putea eu să vă invidiez pe voi. Și chiar vă invidiez, pe mulți din jurul meu vă invidiez, dar nu cu răutate, nu cu pizmă, că aș muri atunci de supărare și-amar. Vă invidiez cu drag și mă bucur pentru voi, că văd că mai sunt și oameni fericiți, dar știu prea bine că sunt atâția pe lumea asta care au un milion de motive să mă invidieze pe mine. Că am un acoperiș deasupra capului, copii sănătoși și oameni care mă iubesc și au grijă de mine.

Amintiți-vă că nimeni nu știe ce e în casa sufletului altui om, poate bucurii, poate tristeți, poate lacrimi nenumărate. Și poate un zâmbet pe fața mea a fost plătit cu multe nopți de nesomn...

Bucurați-vă dacă sunteți invidiați, faceți un bilanț al vieții voastre de zi cu zi și dacă vă dă cu plus, chiar și un plus mic, firav, abia zărit, fiți recunoscători.

Că eu o dată, la supărare, am vorbit fără să gândesc și i-am dorit cuiva nu să-i meargă rău, ci să aibă taman  viața mea, și mi s-a zis: Ești răutăcioasă!

Nașterea 1

Copilul 1 urma să se nască pe 18 septembrie. Așa calculaseră toate calculatoarele de naștere, așa socotise și doctorul meu. Totul era în schemă, îmi făcusem bagajul de spital, banii erau pregătiți, iar eu, pătrată ca un dulap, așteptam calmă să vină ziua sortită.
Stabilisem de la bun început că vreau neapărat să nasc prin cezariană. Da, bla, bla, bla, știu, cunosc, pentru copil e mai sigură statistic nașterea normală, dar nestatistic doare mai rău, iar eu mamă eroină n-aveam de gând să fiu. În schimb, crede-mă pe cuvânt, o operație programată e mai sigură decât o naștere normală neprogramată.

Pe 8 septembrie constat cu îngrijorare că  bebelușul din burtă nu prea mai dă din picioare și că nu-l mai simt mișcându-se așa de mult ca de obicei.

Fac aici două precizări:

1) se cheamă burtă de gravidă (eventual chiar burtoi de gravidoaie), în niciun caz burtică de graviduță, cum se mai obișnuiește pe forumurile de mămici în devenire. Motivele pentru care nu se folosesc diminutive în acest caz sunt evidente pentru oricine a avut la purtător așa ceva. O umflătură enormă, monstruoasă, care nu-ți permite să-ți vezi degetele de picioare, nu poate fi o "-uță", oricât de drăgălaș i-ar fi conținutul cel viu.

2) mișcările copilului în burtă nu sunt plăcute deloc, iar spre sfârșitul sarcinii pot fi chiar foarte dureroase. Mereu am avut senzația stranie că în mine se mișcă un extraterestru mic, cam ca ăla din filmul cu Arnold Schwarzenegger, Total Recall. Îl știi nu? E imposibil să nu-l știi... Mie nu mi s-a părut deloc romantică partea asta a sarcinii, de fapt, în general, etapa de gravidenie nu mi-a produs sentimente prea plăcute, poate și pentru că, știind cam ce se întâmplă de fapt în organismul meu minut de minut, am fost într-o permanentă stare de groază, nicidecum de beatitudine.

Reiau firul povestirii. Cum lucrurile nu stăteau cum trebuie, ba puteau fi chiar foarte grave, m-am rezentat la consult la medicul care-mi urmărea sarcina. Am primit imediat recomandarea să mă internez încă din seara aia, ca să mă țină sub observație. Ca o floare, ca un crin, mi-am luat de-acasă bagajul de spital, cu toate cele trebuincioase, m-am urcat singurică într-un taxi și-am plecat spre CF2. În drum, am trecut s-o iau cu  mine și pe maică-mea, să nu fiu chiar singură de tot.

Ajung la spital, doctorul mă consultă și mă anunță că pe moment totul e ok, dar că voi rămâne peste noapte acolo și, dacă e cazul, dimineață îmi va face cezariană.

Eu, tot ca o floare, doar nițel mai ofilită de la niște dureri de burtă care se cam întețeau, dar care nu mi-au trezit nicio suspiciune (probabil singurul meu neuron care supraviețuise celor nouă luni de sarcină era și el pe ducă, altfel nu-mi explic cum de nu mi-am dat seama că începuse travaliul). Aprob cu entuziasm planul medical și mă pun pe așteptat. Singură, de-acuma, că maică-mea nu era să-și piardă noaptea cu mine în spital. Iar medicul plecase și el acasă, epuizat după o gardă grea de 24 de ore, oricum mă lăsase în grija moașei, foarte amabilă de altfel.
Și aștept eu ce-aștept, oră după oră, nici vorbă de somn în noaptea cu pricina,  burta mă durea de-acuma din ce în ce mai tare. Dar, nu-i așa, zorii când se iveau, doctorul venea și de-o grijă mă scăpa. Pe la 7 fără ceva, în dimineața zilei de 9 septembrie, anul de grație 2006,  își face apariția și dl. doctor și-mi zice senin: Știi ce se-ntâmplă acuma, nu? O să naști!
Eu, auzind o așa mare inepție, încep să strig în gura mare (nu glumesc): Nu vreau, nu nasc, ați spus că-mi faceți cezariană, plec, mă duc acasă la mine, lăsați-mă toți în pace, ce vreți de la mine?

Problema mea era că mă suiseră deja pe o masă ciudată și-mi așezaseră picioarele pe niște suporți din care e tare greu să scapi fără ajutorul cuiva. Ce să mai, semănam cu un gândac țintuit cu bolduri într-un insectar. În plus, după cum observam nedumerită, nimeni nu vroia să țină seama de protestele mele. Ba, dimpotrivă, mișunau toți în jurul meu, în timp ce pe mine burta începuse să mă doară îngrozitor. Nu, nu îngrozitor, durerea devenise inimaginabilă. Atât de puternică, încât am fost ferm convinsă că ceva m-a sfâșiat în bucăți pe dinăuntru, că toate oasele din corp mi s-au rupt concomitent și că, fără putință de tăgadă, urmează să mor în cel mai scurt timp. Moartea mea era iminentă, de neoprit. Totuși, cei din jur, asistentele, moașa, doctorul, erau calmi, ba chiar veseli, vorbeau, glumeau, se mișcau în jurul meu, înțepând, măsurând, montând instrumente. Ce să fie asta?, m-am întrebat. Oare ei chiar nu-și dau seama că eu mor? Am început să urlu cât mă țineau puterile, ca un animal înjunghiat, în speranța că cineva mă va auzi și mă va ajuta.

Durerea, cum se știe, se uită în timp, altfel nicio femeie întreagă la cap n-ar mai face vreodată al doilea copil. În schimb, eu n-am să uit niciodată cele câteva imagini care mi s-au întipărit pe retină și care m-au făcut să uit unde și de ce mă aflu: doctorul meu și-a scos bluza ca să-și pună halatul de spital. Da, chiar așa, nici măcar în starea aceea ingrată n-aș fi putut ignora imaginea lui la bustul gol. Era teribil de frumos medicul meu, mereu calm și cu zâmbetul pe buze și purta întotdeauna același parfum greu, dulceag oriental, care rămânea după el ca o trenă și pe care în mod normal nu l-aș fi suportat la niciun bărbat, dar care lui i se potrivea de minune. Toate pacientele lui erau pe ascuns îndrăgostite de el (inclusiv eu, se-nțelege), iar asistentele din spital îl venerau.

Of, să revenim. După alte minute de durere intensă, opinteli teribile și tăieturi sângeroase prin locuri bine stabilite, ca să facă loc destul, copilul a venit pe lume. Am întrebat: respiră? Mi-au zis că da și mi l-au arătat. Un bebeluș gras, mare și urât, dar perfect sănătos, ceea ce conta cel mai mult. Nu mă înțelege greșit, orice bebeluș e tare urât când se naște, e roșu, zbârcit și, de obicei, foarte strâmb, pentru că a trecut cu capul printr-un loc mai îngust decât trebuia. Pe urmă, după câteva ore sau zile, bebelușii se albesc și se fac toți frumoși (mai puțin unii care, din motive necunoscute, seamănă leit cu tații lor, dar la ai mei nu s-a întâmplat așa).

Nașterea se încheiase cu bine, cel puțin pentru copil, despre mine însă nu pot zice că mai eram întreagă prin toate părțile esențiale. De aceea, dl. doctor s-a apucat să coasă ce tot el tăiase. Și cosea, cosea, ore-ntregi nu se oprea sau cel puțin mie așa mi se părea (poate și poziția în care stăteam era nițel cam incomodă). La un moment dat, se oprește el din cusut și zice: Vai, doamna doctor (adică eu), da ce strâmtă sunteți pe-aici! Iar eu îi răspund: Sigur, dl. doctor, sunt convinsă că sunt, mai ales acuma, după ce am scos un pepene pe-acolo!
În tot cazul, cusătura de artist intradermică realizată cu atâta migală a fost îndelung admirată în zilele următoare de personalul medical de pe secție, atunci când mă prezentam la controlul zilnic. Eu mă suiam pe masă, iar asistentele ciuci în jurul meu, cu ochii holbați, strigau cu entuziasm: Vai, dl. doctor, ce frumos ați cusut, sunteți un artist, nu glumă!

Mi-a părut rău pe urmă că nu mi-am făcut o poză, dar pe vremea aia nu existau smartfoane și selfiuri, să mă văd și eu în toată splendoarea, mai ales că după câteva zile m-am așezat brusc pe marginea patului cu copilul în brațe și, cu un pârâit sinistru, pielea s-a rupt, nodul a ieșit și toată cusătura măiastră s-a deșirat dureros.

Totu-i bine când se termină cu bine. Deși, după cum se știe, greul începe abia după ce copilul se naște.

Va urma...

Treburi

Când suntem îndrăgostiți, nimic nu e mai important decât iubirea noastră. Nici serviciul, nici școala, nici copiii, nici părinții, nimic. Praful se-adună pe mobile, vasele murdare se strâng nespălate-n chiuvetă, prietenii așteaptă neconsolați răspuns la apeluri pierdute. Rudele nu ne mai văd cu anii, nici de Paști, nici de Crăciun n-avem timp, nici măcar de parastase. Zilele de concediu nu ne-ajung, ba se adaugă și unele neplătite, weekendul e prea scurt, noaptea prea albă ca să ne cuprindă pe-amândoi. Singurul lucru care contează e să ne vedem în ochii celuilalt, să ne bucurăm la nesfârșit de minunea pe care ne e dat s-o trăim. Că iubim, că e cineva care ne iubește. Și n-am vrea să pierdem nicio picătură din drogul suprem, singurul care te face fericit, singurul care te face să te simți viu: iubirea.

Dar zilele, lunile, anii trec peste noi și uneori, din păcate, cu ei trec și sentimentele noastre. Dragostea se tocește și piere încet sub promisiuni semnate de iubire eternă. Și dacă tot e pe viață, dacă tot, orice-ar fi, orice-am face, suntem siguri că nu se va termina, ce valoare mai are ea? 

Așa că încetul cu încetul iubirea își pierde locul fruntaș și devine mai puțin importantă decât școală, serviciu, copii, vecini, rude, prieteni. Și mult, mult mai puțin însemnată decât praful de pe mobile și vasele din chiuvetă și rufele care așteaptă să fie călcate. Decât un pescuit, un meci, o bere și-un grătar. Ba chiar și mobilele în sine devin mai importante, de un infinit de ori mai importante decât ceea ce cândva a fost comoara noastră cea mai de preț, tu pentru mine, eu pentru tine. Iar casa și mașina și contul din bancă stau și ele, neclintite, între noi. Acum avem obligații, tradiții și obiceiuri, care nu pot fi, cu niciun chip, încălcate, lăsate deoparte, uitate, ca să avem timp și pentru noi. Totul trebuie făcut perfect, ca la carte, trebuie copți cozonaci, puse murături, spălate perdele. Noi avem de făcut atât de multe, o clipă n-avem liberă, până cădem obosiți în pat, de nici noapte bună nu mai avem putere să ne spunem. 

Acum suntem ocupați, avem treburi, treburi multe, imposibil de amânat, treburi importante, primordiale, vitale. Pentru că dacă nu le-am avea, dacă ne-am îngădui fie și numai un minut de răgaz, am fi nevoiți să ne oprim, să ne privim în ochi și să recunoaștem că n-a mai rămas nimic între noi.

Noi? Care noi? Ne-am iubit noi cândva? Cum te cheamă?

Întrebare

În toiul nopții:

- Iubitule, mai sunt femeia vieții tale?
- Hâm...

Atât. Se întoarce pe partea cealaltă și adoarme la loc...
Dumnezeule, ce răspuns mi-a dat. Auzi, hâm. Nu hm sau îhâm, ci de-a dreptul hâm. Nici măcar un "sigur, draga mea" sau un simplu da. Ce să însemne hâm? Nimic, nu mai înseamnă nimic. Și pentru că nu poate să-mi spună direct nu, răspunde așa, ca să nu mă supăr. Ce mă fac? Oare începe să nu mă mai iubească? Nu, e clar, nu mă mai iubește deja. Nu mai simte nimic pentru mine, altfel i-ar fi păsat cât de cât să nu mă rănească, să nu mă dezamăgească. Sunt pierdută. Ce-o să mă fac fără el? E clar că mai avem nițel și ne despărțim, iar eu viața fără el nu pot să mi-o imaginez. Sigur, pot supraviețui, dar o să fie groaznic, o să sufăr ca un câine, sunt distrusă. Plâng juma de noapte cu nasul în pernă, să nu m-audă. Se răsucește spre mine și mă ia în brațe, dormind. Ei, se preface, văd bine. Viața mea nu mai are niciun rost...

Dimineața:

- Iubitule, astă-noapte te-am întrebat dacă mai sunt femeia vieții tale.

- Da? Nu mi-aduc aminte...

- Și mi-ai răspuns hâm. Ce-a vrut să-nsemne hâm? Mai sunt sau nu mai sunt? Vreau să știu!

Se uită la mine neîncrezător și când vede că vorbesc serios începe să râdă în hohote.

- De ce râzi? Ce găsești de râs în asta?

- Hai, că ești o figură. Râd pentru că hâm înseamnă: nu se știe? Ce rost avea să-ți dau alt răspuns?

Parfumul

"Miroase frumos. Întotdeauna miroase frumos, mai ales unul dintre parfumurile lui mă înnebunește. Când vine pe la noi, mă salută, mereu politicos, se apleacă și mă sărută pe obraz. Uneori fac în așa fel încât sărutul să-i alunece din greșeală mai jos, pe gât, dar mă străduiesc să nu-și dea seama c-am făcut-o intenționat. Și-i simt buzele ca un curent electric care-mi străbate tot corpul, până la vârful degetelor. Nu mă uit niciodată în ochii lui, de teamă să nu-și dea seama că am privirea încețoșată de plăcere. Mă fac mică mică pe scaun și-mi strecor picioarele sub birou, cu ochii concentrați pe tastatură și monitor. Și câteva minute mă prefac tare ocupată, nimic nu mă poate scoate din munca mea. Doamne, numai de nu și-ar da seama ce simt. 

Dar suntem amici, doar amici. Niciodată n-a făcut vreun gest, n-a spus vreo vorbă care să însemne altceva. Nici măcar glume mai deocheate nu-mi spune. Atâta mi-a zis, când m-a văzut o dată cu ochii în lacrimi: Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui! Te ajut eu! Și așa a fost, m-a ajutat când l-am rugat, nicio clipă n-a ezitat. 

Da, suntem amici, foarte buni amici. De când oare ne cunoaștem? Șase-șapte ani să fie? Nu mai țin minte. Nu, nu poate fi altceva între noi. E clar că nici nu-i trece așa ceva prin cap, altfel mi-ar fi dat cumva de înțeles, m-ar fi scos la o cafea, mi-ar fi zis ceva... 

Pe când eu... Mă uitam la el într-o zi, cum stătea așa rezemat de tocul ușii, și râdea, spunea o glumă, n-auzeam, nu-nțelegeam ce zice, un singur gând îmi blocase mintea: bărbatul ăsta știe. Știe ce-mi trebuie, ce-am nevoie, ce-mi place... Mă simt tare bine când suntem împreună, parcă ne cunoaștem de-o viață.

Și dacă? Bărbatul ăsta... E oare posibil să fie el?  Nu... nu se poate... suntem doar amici, buni amici... Unde-o fi, ce-o face acum? Simt nevoia să vorbesc cu el, parcă mi-e dor, nu știu ce se întâmplă cu mine... Oare s-o supăra dacă-l sun?"

"Miroase frumos. Îmi place cum miroase când o sărut pe obraz. Nu e numai mirosul de parfum, de deodorant, cu ce s-o da ea, mai miroase a ceva, nu știu a ce. Poate a lapte? Uneori când intru la ea în birou mă reped s-o pup pe obraz și fac în așa fel încât buzele să-mi alunece mai jos, pe gât. Ah, ce-aș mai coborî și mai jos, dacă m-ar lăsa. Mult mai jos... O simt cum tremură, dar nu știu dacă-i place sau dimpotrivă. O văd că se-nroșește, se face mică mică pe scaun și parcă se-apropie și mai tare de monitorul ăla. Nici nu se uită la mine, nu mă bagă o vreme în seamă, e tare ocupată acolo, cu munca ei. 

Ei, poate chiar nu-i place de mine. Și oricum, e un perete de sticlă între noi, din atâtea motive. Plus că o văd atât de serioasă, de concentrată pe ce face. Cred că nu e genul meu, clar nu e. N-ar putea ea să... Nu, nici vorbă de-așa ceva. Mi-e teamă că e prea  încuiată ca să ne potrivim. Și oricum, suntem buni amici, atât.

Dar e ceva la ea care-mi place, mă atrage, parcă simt că există o căldură sub aparența asta de gheață. Aș încerca s-o invit undeva, dar numai gândul că m-ar respinge mi-e insuportabil. Mai bine tac și las lucrurile așa cum sunt, decât să spun ceva aiurea și să-mi arunce o privire ironică. Am văzut-o cum face când o supără cineva. 

Oricum, suntem amici, doar amici. De când o cunosc eu pe femeia asta? Să fie șase-șapte ani? Mi-aduc aminte că ne-am întâlnim o dată din întâmplare pe stradă, acum câțiva ani, și-am schimbat două vorbe. Mamă, ce i-aș mai fi zis eu atunci, dar nu, nu se putea...

Și totuși, când o sărut pe gât, parcă-i freamătă ceva sub piele, tare-aș vrea s-o văd ce-ar face dacă... Simt eu că ascunde mai multe femeia asta...Dar nu se poate, nu poate fi așa cum îmi doresc, cum îmi place mie, cum am nevoie, cum caut de-o viață.  E-adevărat, ne-nțelegem tare bine noi doi, vorbim vrute și nevrute. Am văzut-o și supărată, cu ochii în lacrimi, avea necazuri, m-a rugat și-am ajutat-o imediat, fără să ezit. 

Dar simt că mai e ceva care ne leagă, care ne atrage unul spre celălalt. Să fie ea? E posibil să fie chiar femeia asta? Ce-o face acum, unde-o fi? Ce ciudat, parcă mi-e dor să-i aud vocea. Dac-aș suna-o acum, oare s-ar supăra?"

Dialog între generații

- Săru-mâna, Măicuță, și bine te-am găsit!
- Bine-ai venit, nepoată dragă, că tare mi-era dor de tine! De când nu te-am mai văzut? Din primăvară, de la Paște, n-ați mai venit pe la noi, pe la țară!
- Ai dreptate, Măicuță, n-am mai venit, știi cum e, serviciul, treburile... Uite acuma mai avem și noi câteva zile de concediu și-am venit pe la matale!
- Da unde te-ai înnegrit așa, de nu se mai cunoaște om cu persoană pe fața ta?
- Am fost în concediu la mare, cu Radu și cu niște prieteni de-ai noștri!
- La mare, zici? Și unde e marea asta?
- La Marea Neagră, unde să fie? Am fost la Constanța, știi matale, am stat acolo în gazdă, la niște cunoștințe...
- Și-acolo te-ai înnegrit? Păi ce, ați stat la soare?
- Sigur, doar de-aia ne-am dus la mare. Am stat la plajă, am făcut baie, am înotat, d-astea...
- Și acolo, la plajă, ați stat dezbrăcați?
- Ei, nu chiar dezbrăcați, în costume de baie.
- Și cum sunt costumele astea de baie? Spune-mi și mie, că eu n-am văzut p-acilișea, pe la noi prin sat.
- Păi sunt frumoase, colorate, cum să fie... Femeile au chiloți și sutiene sau costume întregi și bărbații au slipuri.
- Și slipurile astea cum sunt? Ca niște ițari?
- Nu, nu ca niște ițari, Măicuță! Ca niște chiloți!
- Aha, acuma pricep. Ei în chiloți, și voi pe lângă ei, despuiate. Auzi, maică, și dacă li se răscoală, ce fac?