V-am iubit...

Bă, v-am iubit. Pe toți v-am iubit și am mers și pe sârmă pentru voi și cu nimica nu m-am ales.

V-am iubit de mi-au sărit fulgii. De douășcinci  sau chiar treizeci de ani, cine să-i mai numere, vă tot iubesc, pe fiecare, de la cap și până la coadă, și zău dac-a  meritat pân-acuma vreunul.

Ba că n-am fost suficient de frumoasă, suficient de slabă sau suficient de grasă. Ba prea brunetă sau nu destul de blondă. Ba cu ochi căprui, fură inima oricui, da vouă de fapt vă plăceau ochii albaștri sau verzi, sau chiar căprui, numai nu ai mei... 

Ba că n-aveam vârsta care trebuia, nu eram încă matură, pregătită de-o familie, ba mi-a trecut vremea de-acuma, cine să mă mai ia așa, cu riduri și copii. Am fost prea tânără, prea bătrână, prea imatură, prea serioasă, prea virgină, prea libertină, PREA pentru voi...

Ba că am prea multe și vă simțiți depășiți, sau n-am destule, bani, case, mașini, zestre, ce s-a ales de ele, alții le-au cheltuit... 

Ba că stau prea aproape sau prea departe, și avionul e scump, ba familia, ba religia, ba prietenii, ba școala...Ba că sunt încă elevă sau studentă, și mai am de-nvățat, n-am un serviciu, un venit al meu, ba că acum am și câștig mai mult, dar încă nu destul, nu-s bogată sau măcar vreo șefă, ceva, cum ar trebui să fiu la vârsta mea sau a altuia... 

Ba că-s prea deșteaptă pentru voi... da, asta da, am fost mereu deșteaptă, da cred că uneori v-ați simțit nițel depășiți și, după un timp, v-ați gândit că e mai sănătos să ai alături o femeie care, măcar din punct de vedere al inteligenței, să vă fie inferioară. Unul singur s-a mândrit că are alături o femeie (mult) mai deșteaptă ca el și cinci ani m-a folosit drept dicționar, el întreba și eu răspundeam. Probabil era atât de evident că e mai frumos decât mine (și chiar, era, credeți-mă, cel mai frumos bărbat pe care l-am cunoscut eu în viața mea), încât s-o fi gândit că nu e rușinos să aibă alături o femeie urâtă, dar deșteaptă. Ba chiar mi-a zis la un moment dat: Ce bine ar fi să avem un copil împreună, să iasă frumos ca mine și deștept ca tine! Și atunci m-a izbit un gând sinistru: Și dacă, Doamne ferește, iese frumos ca mine  și deștept ca el, ce mă fac? Și l-am părăsit...

Ba uneori am fost prea fraieră, atât de fraieră că nu m-am prins la vreme că nu e ceva serios, că-i o aventură, o glumă, o ironie, voi iubeați pe altcineva și eu vă iubeam pe voi...

Am fost la mare și la munte, la discotecă și la restaurant, la pescuit și în Deltă, pe ploaie, pe vânt, pe-ngheț și pe arșiță am plecat de-acasă să fiu cu voi, m-am târât și-am alergat, am căzut și m-am ridicat, numai să nu-ntârzii cumva, să vă las s-așteptați. Am învățat italiana și turca, ba chiar și-n țări străine am plecat, și tot nu v-am fost de ajuns.

V-am iubit, v-am mângâiat și v-am sărutat din creștet până-n tălpi, cum nici mamele voastre care v-au născut n-au făcut-o, și iar v-am iubit, cum și când ați vrut, cum v-ați dorit, niciodată cum am vrut eu, zei v-am crezut, supraoameni, și cenușă mi-ați lăsat pe cerul gurii. 

Mai urâți, mai frumoși, mai înalți sau mai scunzi, mai grași sau mai slabi, pentru mine ați fost perfecți și așa m-am purtat cu voi, ca și când aș fi găsit perfecțiunea. Și dacă vreodată n-ați fi avut oglinda la-ndemână și v-ați fi uitat în ochii mei, ați fi văzut că pentru mine sunteți cei mai buni, mai generoși și mai minunați oameni care există pe fața pământului. Și voi numai lacrimi mi-ați dat înapoi, durere și bucăți de suflet răspândite în vânt. Și tare greu mi-a fost, dacă nu cumva imposibil, să le mai lipesc vreodată la loc.

V-am iubit până ați plecat de lângă mine c-ați găsit pe altcineva mai bun de iubit sau până am plecat eu, că n-am mai găsit nimic de iubit. S-a-ntâmplat c-ați plecat fără să spuneți de ce, și zece ani m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu omul căruia i-am dat sufletul întreg și mi l-a dat înapoi țăndări? Ce-o fi pățit? Cine i-a luat mințile într-atâta încât azi se-ntreba de ce-i e atât de bine cu mine și mâine nu m-a mai cunoscut? Și după zece ani mi-am dat singură răspunsul, că cel mai simplu răspuns e întotdeauna cel adevărat: că-ți trebuie curaj, nu lașitate, ca să recunoști că nu mai iubești, după ce-ai promis c-o să iubești o viață. Da nu-i nimic, măcar am învățat de-atunci că dragostea nu ține o viață, e bine când ține măcar un anotimp...

V-am iertat până-n prăselele iertării, tot v-am iertat, minciuni, trădări, păcăleli, și iar minciuni, și iar trădări, unele atât de cumplite că numai eu le știu, că mi-a fost mie rușine pentru voi să le mai afle și alții, pân-am pierdut totul și, dacă nu mă trezeam la timp, poate-mi pierdeam și mințile. Și degeaba v-am iertat, că n-ați prețuit iertarea mea decât atunci când a fost prea târziu și v-ați întors și mi-ați zis: Nu mai e pe lumea asta femeie ca tine, fraier am fost! 

Dar vă mulțumesc, tuturor vă mulțumesc, că acuma știu, și pe viață mi-am învățat lecția: în nimeni vreodată n-am să mai am încredere, nici măcar în mine însămi, că orice se poate întâmpla, orice se poate face și desface, în orice moment. 

Și de-aia fiece clipă de fericire trebuie prețuită, că-i mai prețioasă decât aurul, că iubirea-n viață e mare minune și dacă o-ntâlnești, trebuie să treci și prin foc să n-o pierzi. Și afli cu-adevărat ce-i iubirea abia când simți c-o să-l iubești pe celălalt indiferent ce va fi, și dacă pleacă el sau chiar dacă pleci tu, c-o să iubești pentru că ăla e, unul, indiferent ce s-o mai întâmpla cu viața ta. Când știi că iubești să-i fie bine, cu tine sau fără tine, când reușești (și nici nu știți voi cât de cumplit de greu e) să te bucuri că-i e bine și fără tine, da să te bucuri din suflet, nu doar din vorbe, și când te doare, dar te doare fizic, până-n moalele capului, dacă-i e rău, abia atunci afli adevărul.

Și adevărul e unul singur: bă, pe niciunul nu v-am iubit, da poate dacă nu erați voi în viața mea, n-aș fi știut acuma ce-nseamnă să iubești cu-adevărat.