Mama Dori

Bunica mea era tânără. Adică acuma îmi dau seama că era nemaipomenit de tânără când m-am născut eu, avea exact 50 de ani. Așa că am avut incredibilul noroc s-o am lângă mine timp de 33 de ani...

Bunica mea era frumoasă, până la sfârșit a fost frumoasă, avea părul des și ondulat și fața netedă, fără niciun rid. Când eram mică, își purta părul lung strâns într-un coc la spate. Mereu mă fascina să văd cum îl răsucește cu îndemânare pe degete și-l prinde repede cu acele de păr. Sărăcuța, când mă vedea cu părul meu rar și drept, mă încuraja: Lasă, iubita mamii, că o sa se onduleze singur când o să crești mare!

Bunica mea era mereu veselă și cu zâmbetul pe buze. Mereu optimistă, cânta romanțe, spunea poezii și vorbea în versuri și proverbe. Nu se plângea niciodată și își răbda în tăcere bolile și durerile, doar ca să nu-i supere pe cei din jur, să nu ne facă probleme. Pentru ea, eu eram cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă și cea mai cuminte fetiță din lume. Nu i-am spus niciodată că știu adevărul și că nu sunt nici pe departe așa perfectă cum mă vedea ea. Orice-aș fi făcut, oricât aș fi greșit sau oricât aș fi dezamăgit-o, niciodată nu-mi reproșa nimic, mereu mă încuraja, mereu mă iubea și avea încredere în mine.

Cât a trăit, nu m-am gândit niciodată dacă a fost, dacă era fericită. Era prea bătrână, prea bunică, prea a mea, Mama Dori a mea, ca eu, cu orgoliul meu de nepoată mult iubită, să-mi pun vreodată întrebarea asta. Aveam senzația că singura viață pe care a putut-o avea vreodată a fost viața alături de mine și-atât. Așa cum credem toți despre părinții și bunicii noștri, că sunt datori să trăiască doar pentru noi.

Bunica mea cea mereu zâmbitoare l-a născut pe tata cu o zi înainte să împlinească 18 ani, în plin război, în 1941. Cât de greu să-i fi fost? Cât s-o fi chinuit, așa de tânără, un copil ea însăși, cu un bebeluș, fără niciun ajutor, în teroarea războiului, a bombardamentelor și a foametei? Nu știu dacă sau cât l-a iubit pe bunicul meu și nici de ce s-au căsătorit atât de tineri, dar păreau să se înțeleagă, să se iubească și să se respecte, oricum mai mult decât oricare alt cuplu din familia noastră. Nu i-am auzit niciodată certându-se, nu i-am auzit spunând lucruri rele unul despre altul și au fost împreună 65 de ani. Iar pe tata l-au iubit enorm, până la sfârșit l-au considerat băiețelul lor drag.

De câteva ori mi-a povestit însă despre un băiat înalt, cu părul negru și ondulat, elev de liceu, care o invita la dans și știa să cânte la pian și a cărui familie era prea bogată ca să accepte o fată brunețică din mahalaua Pantelimon. Poate ăsta a fost regretul ei, poate amintirea ei frumoasă dintr-o adolescență prea repede maturizată de greutăți. După ce n-a mai fost, mi-a părut rău ca n-am trecut niciodată de bariera vârstei și că, în imaturitatea mea, n-am apucat vreodată să vorbesc cu ea ca de la femeie la femeie. Și s-o întreb cum a trăit, pe cine a iubit, ce amintiri frumoase și ce regrete are.

Îmi istorisea mereu, uneori repetându-se, cum fac bătrânii, despre copilăria și tinerețea ei, din Bucureștiul interbelic pe care mulți îl văd acuma idilic, dar în care ea muncea de la 14 ani câte 12 ore pe zi, ucenică într-o blănărie. Și venea zilnic pe jos din comuna Pantelimon până la Colțea, ca să scutească banii de tramvai și să aibă cu ce să-și cumpere la prânz o felie de pâine și două de salam. Îmi povestea cum își spăla zilnic tenișii albi și rochia de bumbac cu buline, ca sa fie a doua zi proaspătă și să miroasă frumos a săpun. Poate din pricina asta păstra mereu între haine câte un săpun, din alea bune, primite din pachet, când mai venea cineva din străinătate. Nu știu cât de greu a dus-o, nu mi-a spus niciodată, știu doar că nu irosea vreo picătură de ulei, vreo bucățică de pâine sau vreun petec de stofă. Totul se folosea, se refolosea, se consuma la ea în casă, nu din zgârcenie, ci din reflexul trecutului plin de lipsuri.

O groază de povești avea ea din atelierul de blănărie de pe strada Blănari,  în care a lucrat de la 14 la 28 de ani, dar nu mi le mai aduc bine aminte și nici nu m-am gândit vreodată să le notez pe ceva. Dar toate amintirile ei erau vesele, chiar și alea în care îmi povestea despre degetele însângerate de la atâta cusut, despre clientele care probau hainele peste furouri subțiri de mătase, pentru ca apoi să se plângă patronului că haina a ieșit prea strâmtă, din vina ucenicii care nu a măsurat bine la probă sau despre cum lucrătoarele erau ascunse în dulap, când veneau cei de la Inspecția Muncii (sau cum s-o fi numit pe vremea aia), să verifice dacă se plătesc corect impozitele către stat (da, chiar și înainte de război se muncea la negru). Iar fetele râdeau, amuzate că l-au păcălit încă o dată pe inspectorul mustăcios și nu știau că peste treizeci de ani, când va veni vremea să iasă și ele la pensie, le vor lipsi câte zece ani din cartea de muncă...

Bunica mea a avut 5 frați, dar numai 4 dintre cei 6 copii au ajuns la maturitate: o soră a murit de mică, pe la doi ani, de o boala infecțioasă, într-o vreme în care nu existau nici antibiotice, nici vaccinuri, iar fratele cel mare, cel mai reușit și iubit dintre toți, a fost răpus de tuberculoză la 17 ani. Trăiau toți dintr-un salariu, adus în casă de un tată tipograf. În diminețile de iarnă spărgeau gheața din lighean ca să se spele pe față și apucau să mănânce carne doar o dată pe săptămână, duminica, când măcelarul  le făcea reducere la organele de porc.

Bunica mea era plină de viață, avea o groază de prietene care i se destăinuia și îi cereau sfatul. Cât au ținut-o puterile, până pe la 70 de ani, a fost mereu pe drumuri, mereu în mișcare, mereu în vizite, dar nu de curtoazie, ci de afaceri, căci avea o abilitate înnăscută să cumpere și să vândă lucruri, să strângă, să adune, să câștige bani. Nu pentru ea, ci pentru mine, pentru părinții mei, ca să aibă ceva pus deoparte.

Obligată să renunțe la serviciu de un soț iubitor și bine intenționat, dar extrem de gelos, n-a mai lucrat oficial de la 28 de ani, dar n-am văzut-o vreodată stând degeaba. Dimpotrivă, muncea de dimineața până noaptea, cosând de mână haine de blană, căciuli și gulere, cum se purtau pe-atunci, pentru că bunica mea era, cum vă spuneam, blănăreasă de meserie. Mi-aduc și-acum aminte cum mă ducea, copil fiind, într-un atelier de pe Lipscani, în care se intra printr-un gang îngust, cam vis-a-vis de unde e acuma City Grill. Și din curtea interioară, în care mirosea veșnic a prăjituri, de la cofetăria din față, intram într-o încăpere înaltă, fără geamuri, care avea atârnate pe bare de fier, fixate aproape de tavan, zeci de haine de blană. Iar la mesele lungi lucrau blănarii, bătând pieile în cuie pe tăblii de lemn, ca să le întindă, desenând tipare cu creta, croind și cosând de zor hainele scumpe de blană. Doamne, ce-mi plăcea mirosul ăla de piele argăsită, mi-l amintesc și-acum perfect. După ce-a murit bunica și casa în care locuise s-a vândut, mi-a rămas o cutie în care păstra nasturi vechi, pentru că niciodată nu arunca nimic, că poate o să aibă cândva nevoie. Din când în când deschid cutia și-o miros, că-n ea s-a păstrat aroma de piele argăsită, de ață  și de stofe, s-a păstrat mirosul din casa bunicilor mei.

Au trecut anii, ea s-a dus, eu am rămas să trăiesc mai departe, să învăț, să sufăr, să cad, să mă ridic. Deseori mă gândesc la ea, la Babette a mea, cum îi ziceam în ultimii ei ani, când stătea mică și împuținată pe fotoliul din sufragerie, învelită mereu cu o pătură, și uneori îmi pare bine că nu a trăit să mă vadă când mi-a fost mai greu. Mi-a lipsit, mi-a lipsit enorm să mă iubească măcar ea pe lumea asta, dar n-aș fi vrut să mă știe atât de nefericită. Îmi pare rău că nu mi-a cunoscut nici unul dintre copii, că n-a știut nici măcar că se vor naște, deși a apucat să-i spună maică-mi, înainte de a se prăpădi, că ea știe sigur că o sa am un copil. Nici eu nu aflasem că eram deja însărcinată cu Dorian, care-i poartă acum numele de alint, Dori, de la Aurelia, cum o chema pe ea.

Înainte să plece, mi-a spus, pe patul de spital: Iubita mamii, să te bucuri de viață, să nu-ți faci griji degeaba! Ăsta i-a fost sfatul pentru mine și cred că s-ar întrista dacă ar ști cât de greu îmi e să-l urmez câteodată. De multe ori mi-aduc aminte de mâinile ei, ridate și crăpate și tare aș vrea să i le mai strâng o dată, s-o mai văd, s-o iau în brațe. Mi-e dor de tine, Mama Dori, Babette a mea, iubita mea!