Îmi vine să rup, să strig, să smulg, să muşc, să sfâşii, ca să uit, ca să-mi aduc aminte.
Să dau timpul înapoi, până la început, să fie ce n-a fost vreodată și ar fi trebuit să fie și să nu mai fie ce-a fost deja și nu trebuia să se întâmple.
Să dau timpul înainte, să fie așa cum simt, așa cum trebuie, așa cum vreau.
Să ţin timpul pe loc, azi, acum, în secunda asta groaznică, perfectă, când am mai mult decât am visat, mai mult decât am crezut că se poate. S-o ţin pe loc, să fie o veşnicie, că fără asta n-am nici trecut, nici prezent, nici viitor. Fără asta nu exist.
Să scot din suflet ghemul de lacrimi și gândul oribil care mă roade pe dinăuntru și să rămână doar bucuria pură.
Să șterg ce-am greșit, să rămână ce-am făcut bine.
Și dacă tot ce-a fost, fiecare gând, fiecare gest, fiecare faptă au avut un singur sens: să fiu unde sunt acum?
Acum, când am mai mult decât am visat, mai mult decât am îndrăznit să-mi doresc și mai puţin decât am nevoie ca să pot trăi mai departe?
vineri, 26 februarie 2016
joi, 23 aprilie 2015
100 de zile fericite
Da, am reușit să mă țin de cuvânt, să termin provocarea celor 100 de zile fericite, #100happydays.
Timp de 100 de zile numărate am căutat, uneori cu mari eforturi, să găsesc ceva, cât de mic, care să-mi fi provocat în ziua respectivă un sentiment de fericire. Și zi de zi mi-am respectat promisiunea făcută mie însămi și am postat pe Facebook motivul fericirii mele, probabil spre exasperarea unora dintre prietenii virtuali, care or fi crezut ca n-am altă treaba decât să mă laud cu ultimele cumpărături sau cu ce-am mai gătit în ziua respectivă...
Alții, cărora le mulțumesc pentru răbdare și înțelegere, mi-au înțeles, măcar în parte, motivele. Uneori mesajele mele au fost clare, alteori ori au avut semnificații aparte și destinatari speciali, de câteva ori au fost subtil ironice la adresa unora sau altora... Unele au fost încercări disperate de a nu mă lăsa pradă depresiei și lacrimilor și de a găsi o rază de lumină într-un viitor fără trecut, altele reprezintă amintiri prețioase ale unor momente de fericire intensă.
Am învățat oare ceva din experiența asta? Da, am învățat. Am aflat că dacă eu, în mintea și în sufletul meu, am într-o zi numai lacrimi și supărare, mă pot "folosi" de copiii mei și sigur voi găsi în ei nenumărate motive de fericire. Am învățat că, dacă te străduiești, dacă cercetezi cu atenție clipele zilelor, este imposibil să nu găsești măcar un moment de bucurie, dacă nu chiar de fericire, într-o floare, un cântec sau un pahar de vin, chiar dacă îl bei mereu singură. Am aflat și că cel mai mare dușman al fericirii este să te concentrezi veșnic pe ce-ți lipsește, în loc să te bucuri pentru ceea ce ai deja, indiferent cât de puțin ar părea la prima vedere. Am mai învățat că e rușinos să te lași pradă disperării, câtă vreme ești sănătos, tu și familia ta, ai ce mânca și un acoperiș deasupra capului... Mulți au mult, mult mai mult decât atât și tot nu reușesc să găsească în viața lor clipe de bucurie. Păcat...
Am mai aflat cât de norocoasă sunt să găsesc o mare de fericire într-o prăjitură mâncată la McDonalds sau într-o plimbare printre rafturile de la Lidl, în vreme ce alții își numără nefericile din vacanțele petrecute în străinătate.
De multe ori, în încercarea de a găsi mica fericire a unei zile, m-am întrebat: oare cum o fi? Să fii mulțumit, să ai ce-ți dorești, să fii tot timpul cu cine îți dorești, să te bucuri din când în când, să zâmbești. Să fii pe primul loc în gândurile cuiva, să fii ascultat, auzit, iubit, să vrea cineva să-și petreacă timpul cu tine.
Să poți din când în când să-ți cumperi ceva frumos, poate o carte, să ieși la plimbare când e soare, să mănânci ceva bun sau chiar (deși asta chiar nu îmi pot imagina) să pleci undeva cu toți cei pe care-i iubești, pentru câteva zile? Să știi cine ești și unde ești azi, dar și mâine sau peste un an, să te bazezi pe ceva, să crezi în ceva sau cineva, să ai pe cineva alături la bine, dar mai ales la greu. SĂ NU FII SINGUR.
Și mi-am dat seama că, de fapt, am toate astea, uneori le am cu adevărat, alteori numai în imaginația mea, și că sunt mai fericită și mai norocoasă decât credeam. La urma urmei, ce rost are să mă tem de un viitor pe care poate nu-l voi trăi niciodată? Poate că am doze mici, infime, din ceea ce îmi doresc, dar dacă ele se transformă în clipe de fericire intensă, înseamnă că am trăit într-o zi cât alții într-o viață, așa că sunt recunoscătoare.
Poate că asta și e rețeta fericirii: după ce n-ai avut nimic, te bucuri chiar și pentru ceva mic și ieftin și înveți să prețuiești timpul petrecut cu cineva la secundă, în vreme ce alții au totul și sunt veșnic nemulțumiți...
Îmi lipsește provocarea fericirii și intenționez s-o reîncep, peste ceva timp, după ce trec de niște zile sigur nefericite.
Și poate chiar o s-o continui pe termen nelimitat. De ce numai 100 de zile, de ce nu pentru totdeauna?
.
Timp de 100 de zile numărate am căutat, uneori cu mari eforturi, să găsesc ceva, cât de mic, care să-mi fi provocat în ziua respectivă un sentiment de fericire. Și zi de zi mi-am respectat promisiunea făcută mie însămi și am postat pe Facebook motivul fericirii mele, probabil spre exasperarea unora dintre prietenii virtuali, care or fi crezut ca n-am altă treaba decât să mă laud cu ultimele cumpărături sau cu ce-am mai gătit în ziua respectivă...
Alții, cărora le mulțumesc pentru răbdare și înțelegere, mi-au înțeles, măcar în parte, motivele. Uneori mesajele mele au fost clare, alteori ori au avut semnificații aparte și destinatari speciali, de câteva ori au fost subtil ironice la adresa unora sau altora... Unele au fost încercări disperate de a nu mă lăsa pradă depresiei și lacrimilor și de a găsi o rază de lumină într-un viitor fără trecut, altele reprezintă amintiri prețioase ale unor momente de fericire intensă.
Am învățat oare ceva din experiența asta? Da, am învățat. Am aflat că dacă eu, în mintea și în sufletul meu, am într-o zi numai lacrimi și supărare, mă pot "folosi" de copiii mei și sigur voi găsi în ei nenumărate motive de fericire. Am învățat că, dacă te străduiești, dacă cercetezi cu atenție clipele zilelor, este imposibil să nu găsești măcar un moment de bucurie, dacă nu chiar de fericire, într-o floare, un cântec sau un pahar de vin, chiar dacă îl bei mereu singură. Am aflat și că cel mai mare dușman al fericirii este să te concentrezi veșnic pe ce-ți lipsește, în loc să te bucuri pentru ceea ce ai deja, indiferent cât de puțin ar părea la prima vedere. Am mai învățat că e rușinos să te lași pradă disperării, câtă vreme ești sănătos, tu și familia ta, ai ce mânca și un acoperiș deasupra capului... Mulți au mult, mult mai mult decât atât și tot nu reușesc să găsească în viața lor clipe de bucurie. Păcat...
Am mai aflat cât de norocoasă sunt să găsesc o mare de fericire într-o prăjitură mâncată la McDonalds sau într-o plimbare printre rafturile de la Lidl, în vreme ce alții își numără nefericile din vacanțele petrecute în străinătate.
De multe ori, în încercarea de a găsi mica fericire a unei zile, m-am întrebat: oare cum o fi? Să fii mulțumit, să ai ce-ți dorești, să fii tot timpul cu cine îți dorești, să te bucuri din când în când, să zâmbești. Să fii pe primul loc în gândurile cuiva, să fii ascultat, auzit, iubit, să vrea cineva să-și petreacă timpul cu tine.
Să poți din când în când să-ți cumperi ceva frumos, poate o carte, să ieși la plimbare când e soare, să mănânci ceva bun sau chiar (deși asta chiar nu îmi pot imagina) să pleci undeva cu toți cei pe care-i iubești, pentru câteva zile? Să știi cine ești și unde ești azi, dar și mâine sau peste un an, să te bazezi pe ceva, să crezi în ceva sau cineva, să ai pe cineva alături la bine, dar mai ales la greu. SĂ NU FII SINGUR.
Și mi-am dat seama că, de fapt, am toate astea, uneori le am cu adevărat, alteori numai în imaginația mea, și că sunt mai fericită și mai norocoasă decât credeam. La urma urmei, ce rost are să mă tem de un viitor pe care poate nu-l voi trăi niciodată? Poate că am doze mici, infime, din ceea ce îmi doresc, dar dacă ele se transformă în clipe de fericire intensă, înseamnă că am trăit într-o zi cât alții într-o viață, așa că sunt recunoscătoare.
Poate că asta și e rețeta fericirii: după ce n-ai avut nimic, te bucuri chiar și pentru ceva mic și ieftin și înveți să prețuiești timpul petrecut cu cineva la secundă, în vreme ce alții au totul și sunt veșnic nemulțumiți...
Îmi lipsește provocarea fericirii și intenționez s-o reîncep, peste ceva timp, după ce trec de niște zile sigur nefericite.
Și poate chiar o s-o continui pe termen nelimitat. De ce numai 100 de zile, de ce nu pentru totdeauna?
.
vineri, 20 februarie 2015
De ce-mi plac tipii rai
Deunazi am citit un articol, il gasesti aici , despre motivele pentru care fetele (de preferință cele cuminți) preferă băieții răi, dar, până la urmă, se mărită cu cei buni.
Și mie-mi plac (și mi-au plăcut întotdeauna) tipii răi, dar nu pentru că sunt ei răi, ci pentru că sunt singurii care ar putea să mă aprecieze și să mă iubească așa cum sunt eu, imperfectă. Fac aici o paranteză: când spun despre cineva că este un bărbat rău, mă refer la barbatii siguri pe ei, descurcareti, increzatori, care stiu intotdeauna ce si cum trebuie sa faca, nu ma refer la persoanele certate cu legea, la infractori.
De ce imi plac? Simplu: sunt suficient de inteligentă ca să cuceresc din vorbe aproape pe oricine, dar pentru bărbați, vorbele nu sunt de ajuns. Pentru majoritatea, e nevoie și de frumusețe. Iar frumoasă n-am fost niciodată, cred că și la 20 de ani n-am luat mai mult de un 7 la frumusețe, pe o scară de la 1 la 10.
Băieții răi, cum le zice articolul, sunt cei care, prin îndrăzneală, forță fizică și psihică, atitudine, agresivitate, au succes la femei și de obicei încep prin a le alege pe cele mai frumoase, au nevoie de palmares. Dar pe măsură ce capătă experiență și anii trec, își dau seama că frumusețea contează mult mai puțin decât mintea, mai ales într-o relație pe termen lung. În iubire e nevoie de inteligență, inclusiv în pat, însă femeile frumoase sunt rareori și deștepte și nu spun asta din invidie sau prejudecată. Pur și simplu ele n-au nevoie să fie simpatice, spumoase, interesante, cultivate, nostime, din moment ce e suficient să-și arate nurii ca să cucerească. Mai mult, frumoasele nu sunt darnice când vine vorba de sex, îl consideră drept o recompensă în sine, pentru care bărbatul trebuie să le fie veșnic recunoscător. Au pretenții, fițe și dureri de cap și rareori fac efortul să se poarte frumos ca să fie iubite. La urma urmei, de ce-ar face-o? Sunt adorate asa cum sunt, nu e nevoie sa se STRADUIASCA.
Numai că băieții răi nu sunt dispuși să accepte la nesfârșit asemenea pretenții. Și își dau seama după o vreme de ce preferă femeile ca mine. Vor și ei să fie iubiți, înțeleși și mângâiați, chiar dacă încearcă să ascundă asta.
Băieții buni se mulțumesc la început cu fete cuminți, deștepte și urâțele, așa ca mine. Nu sunt capabili să cucerească frumuseți, nu au suficientă îndrăzneală, suficientă încredere în sine. Numai că anii trec și încep să-și dorească ce n-au avut în tinerețe: o femeie frumoasă. Sau mai multe...Că ei încă mai cred că tot ce zboară se mănâncă.
Și mie îmi plac tipii răi și am făcut greșeala să mă mărit cu unul cuminte.
Și mie-mi plac (și mi-au plăcut întotdeauna) tipii răi, dar nu pentru că sunt ei răi, ci pentru că sunt singurii care ar putea să mă aprecieze și să mă iubească așa cum sunt eu, imperfectă. Fac aici o paranteză: când spun despre cineva că este un bărbat rău, mă refer la barbatii siguri pe ei, descurcareti, increzatori, care stiu intotdeauna ce si cum trebuie sa faca, nu ma refer la persoanele certate cu legea, la infractori.
De ce imi plac? Simplu: sunt suficient de inteligentă ca să cuceresc din vorbe aproape pe oricine, dar pentru bărbați, vorbele nu sunt de ajuns. Pentru majoritatea, e nevoie și de frumusețe. Iar frumoasă n-am fost niciodată, cred că și la 20 de ani n-am luat mai mult de un 7 la frumusețe, pe o scară de la 1 la 10.
Băieții răi, cum le zice articolul, sunt cei care, prin îndrăzneală, forță fizică și psihică, atitudine, agresivitate, au succes la femei și de obicei încep prin a le alege pe cele mai frumoase, au nevoie de palmares. Dar pe măsură ce capătă experiență și anii trec, își dau seama că frumusețea contează mult mai puțin decât mintea, mai ales într-o relație pe termen lung. În iubire e nevoie de inteligență, inclusiv în pat, însă femeile frumoase sunt rareori și deștepte și nu spun asta din invidie sau prejudecată. Pur și simplu ele n-au nevoie să fie simpatice, spumoase, interesante, cultivate, nostime, din moment ce e suficient să-și arate nurii ca să cucerească. Mai mult, frumoasele nu sunt darnice când vine vorba de sex, îl consideră drept o recompensă în sine, pentru care bărbatul trebuie să le fie veșnic recunoscător. Au pretenții, fițe și dureri de cap și rareori fac efortul să se poarte frumos ca să fie iubite. La urma urmei, de ce-ar face-o? Sunt adorate asa cum sunt, nu e nevoie sa se STRADUIASCA.
Numai că băieții răi nu sunt dispuși să accepte la nesfârșit asemenea pretenții. Și își dau seama după o vreme de ce preferă femeile ca mine. Vor și ei să fie iubiți, înțeleși și mângâiați, chiar dacă încearcă să ascundă asta.
Băieții buni se mulțumesc la început cu fete cuminți, deștepte și urâțele, așa ca mine. Nu sunt capabili să cucerească frumuseți, nu au suficientă îndrăzneală, suficientă încredere în sine. Numai că anii trec și încep să-și dorească ce n-au avut în tinerețe: o femeie frumoasă. Sau mai multe...Că ei încă mai cred că tot ce zboară se mănâncă.
Și mie îmi plac tipii răi și am făcut greșeala să mă mărit cu unul cuminte.
luni, 16 februarie 2015
Despre copii (1)
M-am gandit să vă povestesc despre copiii mei, având in vedere ca ei reprezintă cea mai mare parte a vieții mele. Pe urma mi-am dat seama ca un singur mesaj nu e suficient, așa că probabil voi scrie o serie.
In primul rând, să fie clar de la început: habar n-am cum se cresc copiii. Vă spun asta deși am destulă experiență, cu doi băieți, unul de opt ani și unul de trei. În schimb, ei ar putea cu siguranță să scrie un manual despre cum se cresc adulții.
Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, copiii mei nu sunt ai mei. Adică sunt două persoane independente total de mine (și fizic, și psihic), care m-au ales taman pe mine ca vehicul pentru a veni pe lumea asta. În acest scop s-au folosit timp de 9 luni de corpul meu, după care au ieșit (sau au fost scoși) de-acolo, provocând diverse stricăciuni pe alocuri (pe principiul: copiii sunt ușor de băgat înăuntru, dar mai greu de scos).
Nu mi-aș fi recunoscut copiii dintr-o mie, așa cum mărturisesc multe mămici simțitoare și sufletiste. La mine n-a fost deloc așa. A venit o tanti asistentă de la maternitate, mi-a pus bebelușul în brațe și mi-a zis: Doamnă, pe ăsta l-ați făcut, pe ăsta vi-l dăm!(sau cam așa ceva). Și l-am luat. Bineînțeles, au fost amândoi cei mai frumoși și perfecți copii din lume, așa cum sunt toți copilașii pentru mămicile lor. Dar n-am simțit emoția cutremurătoare a primei întâlniri. Am simțit doar o mirare foarte mare: ia să văd cine m-a locuit atâtea luni!
Ei, în schimb, au avut încă din prima zi păreri. Ce și cât să mănânce, cât și când să doarmă, cine să-i legene, cine să-i plimbe. Pentru mine a fost o enigmă cum aș putea aplica sfaturile de genul: pune-l să facă aia, să mănânce aia, să se îmbrace cu ailaltă. Pur și simplu nu ține, au gusturile lor, preferințele lor, sunt, din primul moment al vieții lor pe pământul ăsta, niște ființe de sine stătătoare, așa cum este și firesc să fie.
Pe măsură ce au crescut, atitudinea lor față de mine a devenit tot mai părintească, ca să zic așa. Practic, ei mă cresc și mă educă pe mine, pe principiul: S-o lăsăm să moară proastă sau să-i spunem și ei cum stau lucrurile?
De pildă, băieții mei sunt de părere că eu nu știu mai nimic: Mama, ce-mi place când văd că știi să folosești smartphone-ul! sau Mami, te azut eu să dețchizi tabeta ațta!
Uneori, mă tratează ironic: Mami, ce bună ți-a ieșit supa asta din plic, ai putea să te duci la Masterchef!
Eu n-am însă voie să-mi permit să-i găsesc amuzanți: Mami, cumba lâzi de mine?
Rareori, sunt și eu apreciată la adevărata mea valoare: Mami, ești sexi cu bluza asta!
Au grijă mereu de sănătatea mea, când îi rog să mă lase să mă odihnesc îmi spun într-un glas: Nu te lăsăm să dormi, că te iubim prea mult! (și urmează un râs sarcastic).
În ceea ce privește educația lor, mă străduiesc (luptându-mă din răsputeri pentru asta cu Buni, care e clar de altă părere) să-i las să ALEAGĂ singuri. Ce anume? Păi, cât mai multe... Să ia decizii, cum eu n-am fost lăsată de părinții mei să iau și să-și dea seama de mici ce vor, ce le place și ce e mai bine pentru ei (cu ajutorul sfaturilor mele, desigur). Chiar dacă asta înseamnă să mi se urce uneori efectiv în cap.
Ce mi-aș dori cel mai mult și mai mult? Să-i învăț cum să fie fericiți, dar pentru asta trebuie să învăț mai întâi eu cum s-o fac...
Va urma...
In primul rând, să fie clar de la început: habar n-am cum se cresc copiii. Vă spun asta deși am destulă experiență, cu doi băieți, unul de opt ani și unul de trei. În schimb, ei ar putea cu siguranță să scrie un manual despre cum se cresc adulții.
Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, copiii mei nu sunt ai mei. Adică sunt două persoane independente total de mine (și fizic, și psihic), care m-au ales taman pe mine ca vehicul pentru a veni pe lumea asta. În acest scop s-au folosit timp de 9 luni de corpul meu, după care au ieșit (sau au fost scoși) de-acolo, provocând diverse stricăciuni pe alocuri (pe principiul: copiii sunt ușor de băgat înăuntru, dar mai greu de scos).
Nu mi-aș fi recunoscut copiii dintr-o mie, așa cum mărturisesc multe mămici simțitoare și sufletiste. La mine n-a fost deloc așa. A venit o tanti asistentă de la maternitate, mi-a pus bebelușul în brațe și mi-a zis: Doamnă, pe ăsta l-ați făcut, pe ăsta vi-l dăm!(sau cam așa ceva). Și l-am luat. Bineînțeles, au fost amândoi cei mai frumoși și perfecți copii din lume, așa cum sunt toți copilașii pentru mămicile lor. Dar n-am simțit emoția cutremurătoare a primei întâlniri. Am simțit doar o mirare foarte mare: ia să văd cine m-a locuit atâtea luni!
Ei, în schimb, au avut încă din prima zi păreri. Ce și cât să mănânce, cât și când să doarmă, cine să-i legene, cine să-i plimbe. Pentru mine a fost o enigmă cum aș putea aplica sfaturile de genul: pune-l să facă aia, să mănânce aia, să se îmbrace cu ailaltă. Pur și simplu nu ține, au gusturile lor, preferințele lor, sunt, din primul moment al vieții lor pe pământul ăsta, niște ființe de sine stătătoare, așa cum este și firesc să fie.
Pe măsură ce au crescut, atitudinea lor față de mine a devenit tot mai părintească, ca să zic așa. Practic, ei mă cresc și mă educă pe mine, pe principiul: S-o lăsăm să moară proastă sau să-i spunem și ei cum stau lucrurile?
De pildă, băieții mei sunt de părere că eu nu știu mai nimic: Mama, ce-mi place când văd că știi să folosești smartphone-ul! sau Mami, te azut eu să dețchizi tabeta ațta!
Uneori, mă tratează ironic: Mami, ce bună ți-a ieșit supa asta din plic, ai putea să te duci la Masterchef!
Eu n-am însă voie să-mi permit să-i găsesc amuzanți: Mami, cumba lâzi de mine?
Rareori, sunt și eu apreciată la adevărata mea valoare: Mami, ești sexi cu bluza asta!
Au grijă mereu de sănătatea mea, când îi rog să mă lase să mă odihnesc îmi spun într-un glas: Nu te lăsăm să dormi, că te iubim prea mult! (și urmează un râs sarcastic).
În ceea ce privește educația lor, mă străduiesc (luptându-mă din răsputeri pentru asta cu Buni, care e clar de altă părere) să-i las să ALEAGĂ singuri. Ce anume? Păi, cât mai multe... Să ia decizii, cum eu n-am fost lăsată de părinții mei să iau și să-și dea seama de mici ce vor, ce le place și ce e mai bine pentru ei (cu ajutorul sfaturilor mele, desigur). Chiar dacă asta înseamnă să mi se urce uneori efectiv în cap.
Ce mi-aș dori cel mai mult și mai mult? Să-i învăț cum să fie fericiți, dar pentru asta trebuie să învăț mai întâi eu cum s-o fac...
Va urma...
duminică, 15 februarie 2015
Duminica
Singura, singura, singura.
Gandurile mi se rostogolesc in cap, ca niste bile pe o masa verde de biliard, dar abia reusesc sa le aud, in galagia asurzitoare care ma inconjoara.
Tac, tac, tac, in timp ce in jurul meu oamenii vorbesc, se agita, rad, plang, atenti doar la propriile griji, asa cum e si normal, ca nimeni nu traieste in papucii celuilalt.
Singura mereu, acasa, pe strada, la serviciu, in masina, cu gandurile mele, incercand sa nu le las sa se desparta de ziua de azi, sa nu-si aminteasca de ziua de ieri si, mai ales, sa nu spere la ziua de maine.
Vorbesc doar o data pe saptamana, dar atunci uit ce am de spus, tac si zambesc.
Singura, singura, singura.
Duminica.
Gandurile mi se rostogolesc in cap, ca niste bile pe o masa verde de biliard, dar abia reusesc sa le aud, in galagia asurzitoare care ma inconjoara.
Tac, tac, tac, in timp ce in jurul meu oamenii vorbesc, se agita, rad, plang, atenti doar la propriile griji, asa cum e si normal, ca nimeni nu traieste in papucii celuilalt.
Singura mereu, acasa, pe strada, la serviciu, in masina, cu gandurile mele, incercand sa nu le las sa se desparta de ziua de azi, sa nu-si aminteasca de ziua de ieri si, mai ales, sa nu spere la ziua de maine.
Vorbesc doar o data pe saptamana, dar atunci uit ce am de spus, tac si zambesc.
Singura, singura, singura.
Duminica.
vineri, 6 februarie 2015
La 40 de ani nu-i ca la 20
Când iubești la 40 de ani, nu-i ca la 20. Pare o chestie evidentă, dar când o simți, te ia prin surprindere.
Poate ai crezut ca ți-a trecut, că n-o să mai trăiești niciodată așa ceva, ca ai închis prăvălia, ca s-a așezat praful și în inimă și în suflet și că se poate trăi fără să te simți vreodata femeie, doar om, iar uneori nici măcar atât. Ești convinsă că n-o să te mai simți niciodată tânără, fericită și fără griji, așa cum te simțeai înainte. Înainte să înceapă viața, necazurile și toate umbrele care s-au înfășurat în jurul tău, împiedicându-te să mai simți ceva. Înainte, când aveai în față doar speranțe și visuri, din care prea puține au devenit realitate.
Și brusc sufletul îți explodează de fericire și îți dai seama că nu muriseși încă, așa cum credeai. Nu, ești vie, vie, vie și iubești de o mie de ori mai mult decât ai fi putut iubi la 20 de ani.
La 40 de ani știi deja ce vrei, ce ai nevoie și ce-ți lipsește. Știi ce poți, ce meriți și ce contează. Știi ce defecte poți tolera și ce calități sunt indispensabile ca să poți iubi pe cineva. Mai știi, probabil, și ce minune este în viață să-ți găsești perechea, nu doar o pereche. Mai ales dacă ți se părea că singurătatea nu se va mai termina niciodată.
La 20 de ani îți închipui că orice mică imperfecțiune fizică îți ruinează orice șansă de a fi iubită, la 40 de ani știi deja că poți fi atât de frumoasă când iubești, încât amănuntele astea nu contează. Și mai știi că la rândul tău vei iubi ridurile din colțurile ochilor cuiva mai mult decât ai iubit cândva o față perfectă sau niște brațe musculoase.
miercuri, 4 februarie 2015
Bombăneala
(mai ales pentru femei :) )
M-am găsit zilele trecute într-o dilemă pe care credeam, în vanitatea mea, că am depășit-o demult, prin imensa mea înțelepciune în ceea ce privește chestiunile de amor, acumulată datorită bogatei mele experiențe de viață: dacă să mă las sau nu pradă ispitei de a bombăni.
Ce s-a întâmplat? Simplu: omu' (că e și el om, nu zeu), mi-a greșit cu ceva, având însă circumstanțe mai mult decât atenuante. Ceva nici prea mare, nici prea mic, dar care pe mine m-a deranjat, suficient de mult ca sa mă consider îndreptățită să BOMBĂN. În aceeași zi, omu' de care ziceam avusese tot felul de probleme, nervi și discuții și avea clar nevoie de înțelegere și sprijin sufletesc din partea mea.
Unde era deci dilema? Trebuia să aleg dacă să-l bombăn, așa cum îmi venea mie, sau să-l mângâi, așa cum avea el nevoie.
Și mi-am dat cu surprindere seama că e muuuuuuuult mai simplu să bombăni decât să fii înțelegător, chiar și atunci când iubești. Pentru că bombăneala are niște calități de netăgăduit:
- te ajută să-ți descarci nervii (chestia asta e tare greu de compensat prin altceva);
- îți permite să-l pedepsești pe celălalt pentru ce ți-a greșit;
- îți dă un avantaj în relație, căci el a făcut ceva rău, iar tu ai dreptul să primești o recompensă pentru asta.
În schimb, ca să mângâi pe cineva trebuie:
- să uiți de proprii nervi și să fii, măcar pentru câteva momente, altruist (crezi că e ușor? mai gândește-te);
- să te pui în pielea celuilalt și să te străduiești să înțelegi ce simte și ce nevoi are în momentul respectiv, ca să i le poți împlini;
- să renunți la avantajul de a fi tu cea care primește atenția în cuplu.
Și mi-am dat seama ce ușor este să cazi în ispita bombănelii, mai ales dacă ești într-o relație stabilă, pe termen lung, pe care nu-ți închipui că o simplă bombăneală o poate afecta. Ce să mai vorbim dacă ești căsătorită și ești convinsă că, orice-ai face sau zice, respectivul e al tău și te va iubi pe veci. Ce ușor e să uiți că perechea ta are nevoie de tine, de sprijinul tău, de un umăr pe care să-și odihnească fruntea.
Și așa mi-am adus aminte ce știam demult: că iubirea nu e de ajuns, că cere efort și grijă și că e ușor să uiți și să cazi pradă reproșurilor. Și, peste ani, să te întrebi unde s-a dus iubirea și cum de a fost ea înlocuită de nemulțumire. Dar iubirea e ca o oglindă și, chiar dacă pare o vorbă goală, ce oferi, aia primești.
Orice s-ar zice, și bărbații sunt oameni!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)