100 de zile fericite

Da, am reușit să mă țin de cuvânt, să termin provocarea celor 100 de zile fericite, #100happydays.

Timp de 100 de zile numărate am căutat, uneori cu mari eforturi, să găsesc ceva, cât de mic, care să-mi fi provocat în ziua respectivă un sentiment de fericire. Și zi de zi mi-am respectat promisiunea făcută mie însămi și am postat pe Facebook motivul fericirii mele, probabil spre exasperarea unora dintre prietenii virtuali, care or fi crezut ca n-am altă treaba decât să mă laud cu ultimele cumpărături sau cu ce-am mai gătit în ziua respectivă...
Alții, cărora le mulțumesc pentru răbdare și înțelegere, mi-au înțeles, măcar în parte, motivele. Uneori mesajele mele au fost clare, alteori ori au avut semnificații aparte și destinatari speciali, de câteva ori au fost subtil ironice la adresa unora sau altora... Unele au fost încercări disperate de a nu mă lăsa pradă depresiei și lacrimilor și de a găsi o rază de lumină într-un viitor fără trecut, altele reprezintă amintiri prețioase ale unor momente de fericire intensă.


Am învățat oare ceva din experiența asta? Da, am învățat. Am aflat că dacă eu, în mintea și în sufletul meu, am într-o zi numai lacrimi și supărare, mă pot "folosi" de copiii mei și sigur voi găsi în ei nenumărate motive de fericire. Am învățat că, dacă te străduiești, dacă cercetezi cu atenție clipele zilelor, este imposibil să nu găsești măcar un moment de bucurie, dacă nu chiar de fericire, într-o floare, un cântec sau un pahar de vin, chiar dacă îl bei mereu singură. Am aflat și că cel mai mare dușman al fericirii este să te concentrezi veșnic pe ce-ți lipsește, în loc să te bucuri pentru ceea ce ai deja, indiferent cât de puțin ar părea la prima vedere. Am mai învățat că e rușinos să te lași pradă disperării, câtă vreme ești sănătos, tu și familia ta, ai ce mânca și un acoperiș deasupra capului... Mulți au mult, mult mai mult decât atât și tot nu reușesc să găsească în viața lor clipe de bucurie. Păcat...

Am mai aflat cât de norocoasă sunt să găsesc o mare de fericire într-o prăjitură mâncată la McDonalds sau într-o plimbare printre rafturile de la Lidl, în vreme ce alții își numără nefericile din vacanțele petrecute în străinătate.

De multe ori, în încercarea de a găsi mica fericire a unei zile, m-am întrebat: oare cum o fi? Să fii mulțumit, să ai ce-ți dorești, să fii tot timpul cu cine îți dorești, să te bucuri din când în când, să zâmbești. Să fii pe primul loc în gândurile cuiva, să fii ascultat, auzit, iubit, să vrea cineva să-și petreacă timpul cu tine.
Să poți din când în când să-ți cumperi ceva frumos, poate o carte, să ieși la plimbare când e soare, să mănânci ceva bun sau chiar (deși asta chiar nu îmi pot imagina) să pleci undeva cu toți cei pe care-i iubești, pentru câteva zile? Să știi cine ești și unde ești azi, dar și mâine sau peste un an, să te bazezi pe ceva, să crezi în ceva sau cineva, să ai pe cineva alături la bine, dar mai ales la greu. SĂ NU FII SINGUR.

Și mi-am dat seama că, de fapt, am toate astea, uneori le am cu adevărat, alteori numai în imaginația mea, și că sunt mai fericită și mai norocoasă decât credeam. La urma urmei, ce rost are să mă tem de un viitor pe care poate nu-l voi trăi niciodată? Poate că am doze mici, infime, din ceea ce îmi doresc, dar dacă ele se transformă în clipe de fericire intensă, înseamnă că am trăit într-o zi cât alții într-o viață, așa că sunt recunoscătoare.

Poate că asta și e rețeta fericirii: după ce n-ai avut nimic, te bucuri chiar și pentru ceva mic și ieftin și înveți să prețuiești timpul petrecut cu cineva la secundă, în vreme ce alții au totul și sunt veșnic nemulțumiți...

Îmi lipsește provocarea fericirii și intenționez s-o reîncep, peste ceva timp, după ce trec de niște zile sigur nefericite.
Și poate chiar o s-o continui pe termen nelimitat. De ce numai 100 de zile, de ce nu pentru totdeauna?







.