vineri, 30 iunie 2017

Musafirul



            Mai 1980.
            Mama mi-a spus de ceva timp c-o s-avem un musafir deosebit. Nu-l cunosc, dar e cineva important, pentru el se răstoarnă casa cu fundul în sus, se văruiește, se mută mobile și se pune faianță. Ai mei cumpără bunătăți din Piața Amzei, de prin Obor sau de la cunoștințe care fac rost pe sub mână de trufandale. Mama vrea neapărat să gătescă niște feluri de mâncare speciale, iar băutura trebuie să fie și ea deosebită, așa că bunicul, preot vicar, ne aduce un vin bun bisericesc de prin depozitele Patriarhiei. Totul o să fie perfect, ireproșabil, fără greș.
            În ajunul vizitei, sunt trimisă cu tata la piața de flori de la Hala Unirii. Cumpărăm un braț enorm de liliac mov, care e pus într-o vază înaltă, așezată în sufragerie pe-un stativ de faianță verde, împrumutat special de la bunica. Celelalte camere sunt împodobite cu zeci de lalele albe, galbene, roșii, pestrițe.
            Vine și ziua mult așteptată. Sunt îmbrăcată, aranjată, dichisită și mi se atrage atenția să fiu cuminte și să nu vorbesc neîntrebată. Cu ceva întârziere, la ușa noastră apare un domn cu o frunte înaltă, înconjurată, ca o coroană, de un păr cărunt și buclat. Poartă niște ochelari mari, cu lentile groase și rame închise la culoare. Mama se învârte în jurul lui neîncetat, încercând să-i ghicească și cea mai mică dorință. Înțeleg că lucrează împreună, îi este șef.
            Domnul, care mie mi se pare cam bătrân, vorbește frumos și spune lucruri interesante, din care nu pricep mai nimic. Sunt puțin speriată de el, dar rezist nemișcată pe scaun, ore întregi, ascultând atent ce se spune, fără să pierd vreun cuvânt.
            La un moment dat, înveselit de vinul alb, musafirul se-ntoarce mirat spre mine, ca și când abia atunci mă observă la masă. Mângâindu-mă ușor pe obraz, mă-ntreabă:
- Câți ani ai, drăguță?
- Opt, îi răspund eu timid, sunt în clasa a doua.
- Foarte bine, poate-ai să fii nevasta băiatului meu, Nicolae!, îmi spune râzând.
            Târziu în noapte, invitatul pleacă. Eu dorm deja în camera mea, epuizată de emoție și amețită de vorbele multe din care-am înțeles prea puțin.
            A trecut exact o săptămână de la vizita domnului cu voce blândă. E prânzul, m-am întors de puțin timp de la școală. Sună telefonul, mama răspunde și, după câteva clipe, începe să țipe, plângând: A murit, a murit Marin Preda!
            Știam despre cine era vorba: musafirul nostru cu ochelari murise brusc, inexplicabil...Timpul nu mai avusese răbdare...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu